Gloria noastra cea mai mare nu este sa nu cadem niciodata, ci sa ne ridicam de fiecare data atunci cand cadem.

Poate mai mult ca niciodata, aceasta maxima a lui Confucius este mai actuala. Posibilitatea de a ajunge jos in mocirla, de a ti se pune piedica, de a fi tras la fund sau de a te duce singur de-a berbeleacul in prapastie este mai mare ca niciodata. De ce?

Pentru ca scena vietii de zi cu zi a devenit, s-a transformat dintr-un plai edenic personal intr-un camp de lupta plin de toate ororile ce le implica o astfel de mise en scene. Ne uitam cu jind unii in curtea celorlalti, dar nu pentru ca ne dorim ce este al aproapelui nostru, ci ca el sa nu mai posede acel lucru. Visam cu ochii deschisi nu la ziua de maine, ci la trecutul “glorios” de dinainte de ‘89. Si de ce? Ne tot intrebam. De ce? Ce s-a intamplat cu omenia noastra, a tuturor? A noastra, a romanilor. Eram recunoscuti peste tot pentru bunatatea, omenia si ospitalitatea noastra. Acum, insa, totul s-a rasturnat cu susul in jos! De ce?

Cred ca avem nevoie de un imbold pentru a ne intoarce la ganduri si sentimente mai bune si mai frumoase. Tocmai de aceea m-am gandit ca ar putea sa fie un inceput si acesta. Va propun tuturor celor care veti avea curiozitatea si rabdarea sa accesati acest blog  sa incercam, cat mai corect si fara prejudecati, cu bunatate si multa pricepere si intelepciune, dublate de un pic de bunavointa si inteligenta, sa vorbim deschis, sa schimbam pareri, sa schimbam impresii despre imagini (fotografii) aparute in presa scrisa, si nu numai.

Se spune, pe drept cuvant, ca o imagine reusita face mai mult (povesteste, spune, vorbeste) decat 1.000 de cuvinte rostite sau scrise. Iar daca povestesti unei persoane fara vedere o fotografie, iar aceasta o intelege si o vizualizeaza inseamna ca este cu adevarat foarte buna.