O mână de om, dar un vulcan de energie. Acum 15 ani am cunoscut-o pe dr. Mihaela Enescu şi mi s-a lipit de suflet din prima clipă. Nici nu putea fi altfel. Un om atât de blajin care emana atâta căldură sufletească. Şi, paradoxal, dar, în acelaşi timp, un om atât de energic. Nu stătea locului o secundă. În două minute era dintr-un capăt al secţiei în celălalt, mereu dispusă să rezolve problemele. Ştia numele fiecărui micuţ pacient. Pentru fiecare avea o vorbă bună sau o bombonică. Şi nu doar ea le cumpăra micilor ei pacienţi dulciuri. Îi „educase” pe toţi jurnaliştii care veneau acolo pentru interviuri să nu vină niciodată cu „mâna goală”. Să aducă puţină alinare copiilor chinuiţi de boală, să nu-i considere doar un subiect de presă.

Zonă tampon între profesor şi…lumea dezlănţuită

Şi-a trăit viaţa aducând lumină şi alinare într-o lume a suferinţei – Secţia de Chirurgie Plastică şi Arsuri a Spitalului Grigore Alexandrescu, condusă de soţul ei, prof. dr. Dan Mircea Enescu, actualul manager al unităţii. Şi totuşi, nedreptatea a fost posibilă: propria suferinţă nu şi-a putut-o alina. Era un fel de zonă tampon între „domnul profesor” – cum îi spunea ea soţului când vorbea despre el – şi lumea dezlănţuită. Prelua o mulţime de sarcini, căuta să-i uşureze viaţa, să-i dea răgaz pentru a se putea preocupa doar de soarta micuţilor pacienţi chinuiţi de dureri. Întotdeauna i se lumina privirea când vorbea despre soţul ei. Îl admira nespus ca medic şi ca om. Se vedea din gesturi, din tot ceea ce făcea.

În 98, operată de soţ

În aprilie 2010, într-un interviu, profesorul Dan Enescu îmi mărturisea că a trăit şi experienţa de a avea „sub bisturiu” un membru al familiei: “În 1998 am operat-o pe soţia mea Mihaela. A fost decizia  ei. În mine a avut cea mai mare încredere.  Fiind  şi ea medic a vrut cu anestezie locală pentru a fi conştientă şi a putea comunica pe toată durata intervenţiei. Pentru mine emoţiile mari au fost înainte de a intra în sală. Este un om drag, nu un pacient oarecare. Nu puteam privi doar profesional. Componenta emoţională era covârşitoare. Însă, când am început operaţia a dispărut această stare şi m-am gândit doar cum să-mi fac cât mai bine meseria”.

M-a sunat când i-a intrat fiica la facultate
În 2002, la Primul Congres Internaţional al Societăţii Academice Române de Chirurgie Plastică şi Microchirurgie reconstructivă, familia Enescu şi-a adus şi fiica, pe atunci o fetiţă cu părul lung, prins în codiţe şi cu o rochiţă albă, ca de prinţesă. Familiarizată probabil cu astfel de evenimente, micuţa s-a simţit în largul ei printre atâtea somităţi. De atunci nu am mai văzut-o până când i-am zărit poza de adolescentă pe biroul tatălui ei. Şi, acum doi ani, doctoriţa Mihaela Enescu m-a sunat, fericită, să-mi spună că puiul ei a intrat la facultate. Era tare mândră de familia ei pe care o ocrotea cu toată căldura sufletului.

O boală nemiloasă, cu evoluţie fulminantă, a ţintuit-o la pat, legată de aparate, a rupt-o de lume, de micuţii ei pacienţi şi de familia pe care era foarte mândră de felul în care şi-o clădise şi pe care o venera. Şi, din păcate, ieri noapte, a dus-o într-o altă lume. Probabil o lume mai bună.

Pediatrul Mihaela Enescu a fost o femeie cu vocaţie de MAMĂ şi un medic cu vocaţie de OM.
Dumnezeu s-o odihnească!

Pare  de necrezut cât de mare este numărul proştilor pe spinarea cărora trăiesc vrăjitoarele. În afara faptului că practicile lor  contravin religiei creştin-ortodoxe, trebuie să ai foarte puţină materie cenuşie în cap pentru a le călca pragul.

Deseori analfabete, doamnele care sălăşuiesc în castele cu  turnuleţe aurii şi pereţi decoraţi cu carpete din Istanbul, ameţesc de creieri disperatele/disperaţii naivi. Cu apă de la trei izvoare neîncepute, despletite pe baltă, la miezul nopţii, cu descântece făcute pe lenjerie purtată şi alte  naivităţi pe care le-am mai văzut prin emisiunile de mondenităţi. În fond este vina unei părţi din mass-media care le-a făcut publicitate. În ce calitate să le ceri părerea? De  ce  să le prezinţi coroanele, papucii şi izmenele croite din aur? De ce să transmiţi în direct aniversarea nu ştiu căreia dintre ele?

Nu leagă nimeni cununii! Existe doar bărbaţi proşti şi femei tâmpite care nu au capacitatea de a-şi găsi jumătatea şi care, în loc să caute problema reală  se amăgesc dând vina pe destin şi cad în plasa vânzătoarelor de …practici oculte. Nu există blesteme care să schimbe destine. Există doar oameni care nu ştiu să-şi gestioneze viaţa şi care nu evaluează corect oportunităţile şi nu le exploatează atunci când ele apar.

Şi cum doar Iisus a făcut gratuit minuni,  doamnele  vrăjitoare, toate  cu har, niciuna înclinată către o muncă  cinstită,  au tarife piperate. Minunile costă. Mai contează câteva mii de euro ca să  te vezi mireasă, să-l divorţezi pe amant, să reînceapă să te iubească soţul sau să iei potul cel mare la Loterie?

Numele vehiculate în presă drept victime ale vrăjitoarelor nu au constituit o surpriză pentru nimeni. Era de aşteptat ca astfel de personaje să calce pragul pirandelor, să-şi golească în poala lor genţile doldora de euro şi să lase gaj maşini scumpe ca să iasă…necuratul din ele.

Pe toate aceste  pirande care au tupeul de a protesta în stradă, le-aş pune să-şi lipsească fişele fiscale pe frunte. Vrăjitoria nu este meserie în nomenclator. Constituie doar o sursă de venit necinstit, bazat pe prostirea  naivilor. Este adevărat că ele nu bagă mâna în buzunar – direct – ci au metode, îndelung exersate, de a-şi ameţi victimele cu minciuni meşteşugite şi a le ameninţa cu blesteme nemaiauzite.

Rămâne de văzut dacă vrăjile pe care “ştiu” să le facă pirandele le vor proteja.

Am descoperit, când butonam telecomanda, un “spectacol” în adevăratul sens al cuvântului: un canal  TV a adus,  pe o scenă în aer liber, la staţia de metrou Republica, nişte “iluştri” necunoscuţi şi câţiva consacraţi, încotoşmănaţi în straie populare, ce se străduiau să cânte. Ce mai…spectacol în toată regula. Câţiva metri mai departe de scenă, butoaie cu vin fiert şi oameni bulucindu-se.Vin fiert la…hârdău…

Cu şubele descheiate, cu basmalele trase pe ochi sau fesurile date pe ceafă, toată “floarea” societăţii se înghesuia la vin fiert. Doar era pomană…După primele pahare toţi scandau, cât îi ţineau bojogii, numele lui Prigoană. El era binefăcătorul care dăduse cep la butoaie şi le pusese la dispoziţia…consumatorilor

Săreau straiele de pe ei. Cântăreţii cântau în legea lor, iar spectatorii dansau după melodii numai de ei ştiute. Era un fel de…dansul aborigenilor. Ritmul era insuflat, categoric, mai mult de aburii alcoolului decât de muzică. Mai mult, publicul era compus din persoane trecute de prima tinereţe şi oameni ai străzii. Sau, cel puţin asta ma văzut eu în imaginile televizate. Chipuri brăzdate, haine ponosite dar veselie fără margini. Ce să zic… Cu fiecare butoi destupat, popularitatea lui Prigoană creştea considerabil iar oamenii îi scandau numele mai cu foc.

Hora era de pomină. Cu o “coregrafie” demnă de…dansul aborigenilor lângă foc, spectatorii erau înlănţuiţi şi ţineau ritmul. Unii, mai individualişti, dansul singuri aşa cum le dicta conştiinţa.

După câteva minute nu am mai rezistat şi am schimbat canalul…Dramatic este că şi acei “spectatori” voteză…

O fi fost odată ca niciodată patriotismul ăla de legendă despre care învăţam la şcoală pe vremea copilăriei noastre. Şi, ca orice povestire, este greu de delimitat linia fină dintre basm şi realitate. Cert este că acum orice român întreg la cap se întreabă “Ce mai înseamnă  România?”.

Are câmpii, munţi, izvoare, mare, deltă şi…cam atât. Câmpiile sunt ogoare părăginite de parcă ciulinii Bărăganului au cuprins între teritoriul ţării. Marea are plaja din ce în ce mai mică şi, an de an, valurile sapă în ţărm, aduc  tone de alge la mal, delfini moţi şi…diverse gunoaie aruncate de turişti. Delta? Un loc uitat de lume, cu oameni năpăstuiţi, lipsiţi de orice posibilitate de a-şi câştiga pâinea, fără dispensare, ambulanţe, medici, şcoli,magazine sau alte facilităţi specifice lumii civilizate.

Industria românească a murit de mulţi ani. Fabricile nu doar că au fost închise dar au fost chiar şi demolate. Oraşe întregi au rămas la mila Domnului. Aşa că  majoritatea locuitorilor din mediul rural au îngroşat rândurile muncitorilor zilieri de pe alte meleaguri. Pe lângă ei,  rromii au invadat Europa cerşind şi furând şi distrugând imaginea României şi, implicit, sentimentul ăla de mândrie, patriotism sau cum s-o mai numi. Elitele au cam plecat. Unii pentru recunoaşterea meritelor, alţii pentru bani. Personalităţile care au mai rămas nu stau pe aici din patriotism ci pentru că  amână emigrarea din diverse considerente: au o mamă în vârstă şi nu vor să-i amărască bătrâneţile, au copii mici  sau alte lucrurile care le ţin, încă,  legate de glie.

Răbdăm fără să crâcnim şi acceptăm  toate birurile şi deciziile aberante şi umilitoare ale unui guvern ce şi-a dovedit incapacitatea de a  gestiona o …ţară. Un guvern care a descoperit “jucăria” numită asumarea răspunderii şi de care uzează din ce în ce mai des, de teamă ca legiurile concepute de minţile luminate din Cabinetul Boc să nu se împotmolească prin Parlament. Aşa vor trece şi Legea Sănătăţii, aşa se vor comasa şi alegerile şi tot aşa se va regionaliza şi ţara. Dezbaterea publică a ajuns un fel de…legendă urbană. Se vorbeşte despre ea dar nu o va vedea nimeni.

La ce atitudine avem noi toţi vis-a-vis de ceea ce ni se întâmplă, cred că ne-am imbecilizat şi, cel mai periculos este că EI, guvernanţii de la putere, s-au prins şi mizează pe această  stare a noastră.

Ar trebui făcut ceva aici, în ţara asta. Emigrarea, în special în Europa, nu mai constituie o opţiune. Şomajul i-a lovit şi pe ei. În plus, cum aud de pe ce meleaguri vii, străinii încep să se ţină de buzunare. Am mai putea oare să demonstrăm cuiva – poate nouă înşine – că nu suntem aşa cum ne caracterizează alţii, adică o naţie de hoţi, prostituate şi cerşetori? Am putea, dacă ne-am trezi înainte de ca EI să apuce să modifice Constituţia, aceea lege organică pe care vor să o modeleze în funcţie de propriile lor interese.

Ce mai înseamnă România?

Au trecut 10 zile de când Selena Daria Vlad, o fetiţă în vârstă de cinci ani, a devenit…ÎNGER. Nu s-a bucurat de copilărie atât cât şi-ar fi dorit părinţii ei şi cât ar fi fost normal. Ultimii trei ani i-a petrecut doar prin spitale, chinuită de coşmarul injecţiilor şi tratamentelor dureroase. Aşa arată lupta cu o boală nemiloasă: leucemie acută limfoblastică. Nicoleta şi Mircea, părinţii ei, au făcut eforturi disperate şi au reuşit să o ducă în Israel în speranţa tratamentului salvator: transplant de celule stem. Din păcate, nu a dat rezultate.

Avea o cameră plină de jucării, desprinsă parcă dintr-un decor de poveste. De fapt şi Selena a fost o micuţă prinţesă. Ochii ei căprui, adânci, catifelaţi, erau trişti în ultima vreme. Nici o jucărie din lume nu îi putea alina chinul. Cu oricâtă dragoste era înconjurată, durerea o împiedica să mai zâmbească.

Nu ştiu  ce algoritm are Dumnezeu atunci când ne alcătuieşte destinele, dar al Selenei a fost nedrept de nemilos. De când au trimis-o acasă  medicii din Israel, părinţii au înţeles că orice zi alături de ea poate fi ultima. Au ţinut durerea înăuntru, încercând să o împiedice să răzbată la suprafaţă  însă micuţa, pe care boala, în ciuda vârstei fragede, o maturizase excesiv, părea că înţelege. Părea că  ea vrea să aline chinul părinţilor.

A plecat ţinându-i de mână pe cei care i-au dat viaţă. S-a uitat adânc în ochii lor, le-a strâns mâinile în mânuţele ei micuţe şi fragile şi…a plecat.

Selena va trăi veşnic în sufletele părinţilor ei. Va fi acolo, lângă ei, permanent. A primit  enorm de multă dragoste şi a dăruit la  fel de multă. Niciodată nu îi va părăsi pe cei care nu au părăsit-o. Sufleţelul ei, probabil, încă se mai joacă în camera  ei frumos  mobilată şi decorată ca în basme. Păpuşile pe care le trata aşa cum era şi ea tratată prin spitale  au întrerupt…tratamentul. Doar mămica ei îi mai aranjează zilnic rochiţele pe care le va dărui spre a fi îmbrăcate de o altă fetiţă. Medicamentele care au  rămas acasă,  în camera Selenei, au  plecat către Institutul Fundeni, în speranţa că poate vor salva vieţi.

Selena nu i-a părăsit pe cei dragi. Doar a plecat, pentru o vreme, într-o altă lume unde, cândva, ne vom întâlni cu toţii şi unde sigur nu o mai doare nimic. Printre îngeri nu are cum să fie  decât linişte, pace şi fericire.