„el si cu eminsescu du-ca-se la…. ca ne-am saturat de poeti si scriitori. sa puna mana sa faca ceva concret pentru lumea din jur! sa ajuti o baba sa treaca strada de exemplu.”

Am preferat să încep cu acest comentariu cretin şi agramat pentru a da, mai întâi, un exemplu de imbecilitate. Un individ care nu-şi poate umfla muşchii probabil decât în faţa tastaturii l-a postat sub o ştire care m-a şocat şi m-a întristat deopotrivă: George Vasilievici s-a sinucis.

Recunosc, decent ar fi fost din partea mea să nu scriu nimic despre asta, să păstrez tăcerea într-un astfel de moment, să mă rog nevăzut şi neştiut pentru sufletul celui care a ales să plece.

 Dar nu pot să tac. Mă sufocă indignarea, încă o dată, în faţa prostiei. În faţa cretinismului. În faţa imbecilităţii de nevindecat. În faţa analfabetismului. În faţa indivizilor amputaţi intelectual. În faţa, de fapt, a impotenţilor intelectuali şi a oligofrenilor care scuipă seminţe pe stradă şi mizerie sub forma unor îndemnuri către o normalitate strâmbă.

În fond, de ce am avea nevoie de poeţi? De ce am avea nevoie de scriitori? Să moară toţi, nu-i aşa? Să dispară de pe faţa pământului României! Să se ducă într-un ghetou literar, într-un loc unde nu pot fi văzuţi! Să rămână pe plaiurile mioritice doar imbecilii care îşi imaginează că lumea e făcută numai şi numai pentru ei! Pentru că, fie vorba-ntre noi, nici nu mai e mult până acolo.

La ora când scriu aceste rânduri, greva de la RATB este în plină desfăşurare. Primarul general, Sorin Oprescu, se află la negocieri cu reprezentanţii sindicatelor pentru detensionarea situaţiei. Ce ar fi de spus? Ca întotdeauna, primul lucru de care se leagă partea adversă este că greva e ilegală. Ceea ce şi este, dacă judecăm după faptul că actul extrem muncitorilor ar fi trebuit să parcurgă anumite etape. Se vorbeşte despre salariile angajaţilor, se vehiculează cifre, am auzit chiar voci care spun că şoferii şi manipulanţii ar trăi ca în sânul lui Avraam.

Atunci, care este rostul acestei greve? Ce se întâmplă, de fapt? Sorin Oprescu ameninţă că va reînfiinţa liniile de maxi-taxi dacă nu se pune capăt protestului. Sigur că un asemenea avertisment nu poate stârni decât cel mult zâmbete condescendente. Este greu de crezul că primul edil al capitalei va putea acoperi măcar transportul din Drumul Taberei, necum cel din tot oraşul, cu maxi-taxiuri. Tramvaiul 41, de pildă, este unul dintre cele mai solicitate mijloace de transport. Mii de oameni îl folosesc zilnic. Cine îşi poate imagina că un astfel de tramvai poate fi înlocuit cu minusculele dubiţe care, fie vorba între noi, chiar şi în condiţii normale funcţionau după ora fabricii de împachetat fum, este cel puţin naiv.

Or, întâiul dintre primari nu ar trebui să dea dovadă de naivitate în faţa unor şoferi care stau cu ţigările în colţul gurii şi privesc chiorâş spre orice înseamnă şef, fie el de la RATB sau de la primărie. Este un subiect sensibil care ar trebui tratat ca atare. În plus, nu este vorba numai despre nervii angajaţilor respectivi sau ai funcţionarilor din primărie.

Este vorba în primul rând de stresul pe care trebuie să-l suporte călătorii, adică cei pe spatele cărora trăiesc absolut toţi. Inconfortul creat poate fi suportat, până la urmă, de românul stoic, pentru că mămăliga nu explodează decât o dată la 50 de ani. Dar faptul că, de pildă, unii au plătit abonamente în avans, pe care nu le pot folosi, cine îl compensează? Se va decide prelungirea valabilităţii cu perioada de desfăşurare a grevei? Că acţiunea şoferilor este justificată sau nu, se va vedea. Dar la cei care scot bani din buzunar, cei datorită cărora şi dl. primar Sorin Oprescu îşi primeşte salariul, cine se gândeşte? Cam aceasta ar fi întrebarea…

Şi a fost Gala Premiilor Gopo 2010. O gală cam nesărată, dacă ar fi să exprim o opinie proprie şi personală despre gustul propriu şi personal. Prins cu alte treburi, n-am urmărit-o de la început, dar chiar şi cât am văzut mi-a fost suficient ca să-mi fac o imagine. În primul rând, mult lăudata locaţie, Sala Unirea a Palatului Parlamentului, mi-a dat impresia de nefamiliar, de răceală a zidurilor, de nepotrivire cu evenimentul în sine. Dar ăsta e un aspect peste care se poate trece.

Nu m-am putut abţine, pe de altă parte, să nu fac o comparaţie cu alte evenimente de gen: Oscar, Bafta, Ursul de Aur de la Berlin, Cannes. Dar mi-am zis repede: suntem totuşi în România. Aşa că am reînceput să gândesc în termeni româneşti.

Mihai Călin, spre exemplu, nu are farmecul lui Steve Martin. Nu-l are nici măcar pe cel al lui Alec Baldwin. Sau măcar puţin dintr-o combinaţie a celor doi. Şi când spun puţin, gândesc iar în termeni româneşti. Pe lângă cei doi, Mihai Călin e chiar aşa, un omuleţ. Aşa cum şi Dragoş Bucur este, probabil, faţă de Ethan Hawke. Asta pentru că, nu ştiu de ce, tot judecând în termeni româneşti, m-am dus cu gândul la „Training Day” şi la Ethan Hawke, învăţăcelul premiatului cu Oscar Denzel Washington.

Nu spun că „Poliţist, adjectiv” nu este un film bun şi că nu şi-a meritat premiile. Există însă proporţii care trebuie respectate. Or, dacă în cinematografia românească se va gândi în continuare în termeni româneşti, nu vom putea să scăpăm de expresia „film românesc”, care are, trebuie să recunoaştem, şi ceva peiorativ în ea. În primul rând, este o chestie de prelucrare a imaginii şi la propriu, şi la figurat. Că imaginea filmului românesc este, în sine, într-un trend ascendent, constituie un lucru bun. Dar când premiul pentru cea mai bună imagine este primit de Marius Panduru, tot pentru „Poliţist, adjectiv”, am o mare problemă. Pentru că dacă vreau să văd o imagine neprelucrată, îmi iau o cameră de filmat banală şi fac un „film românesc”. Imaginea peliculei „Poliţist, adjectiv” dă senzaţia, ca şi sala în care s-a ţinut gala, de rece, de neprelucrat, de realitate brută, văzută de un ochi neprofesionist.

Singurul câştig, dacă se poate numi aşa, pentru acest film, este Vlad Ivanov, un actor paradoxal, care îmbină forţa şi rafinamentul în stilul oarecum uitat al lui Marlon Brando. Vlad Ivanov se simte bine pe ecran, se simte bine în pielea personajului şi are o relaţie specială cu spectatorul sedus de un joc relaxat, de mare actor.

În rest? Se pare că ne sprijinim încă, din păcate, pe umerii celor pe care Sergiu Nicolaescu îi îngloba, după moartea lui Dinică, în „generaţia pe ducă”. Dar totuşi, când vezi eleganţa în baston a lui Ion Besoiu, distincţia de ardelean sadea a lui Dorel Vişan, rafinamentul profesoral al Irinei Petrescu sau măreţia Dragăi Olteanu Matei, nu pot să nu mă întreb: şi ceilalţi, ce sunt ei? Ce să fie?, aud în urechea internă. Nişte omuleţi ai lui Gopo, şi ei!