18°

București

ULTIMA ORA

Vlad Logigan, actor: „Dacă privim la rece şi obiectiv, avem rar motive să fim trişti sau supăraţi. Atunci de ce să nu zâmbim?”


„Grea e viaţa de artist, ziua vesel, noaptea trist”, spune o veche zicală. Cum orice regulă are şi o excepţie, numele acesteia este Vlad Logigan. Un actor tânăr, mereu vesel, gata oricând să facă oamenii să zâmbească şi, bineînţeles, cu un talent pe măsură. În 2002, a intrat primul la trei facultăţi de actorie din ţară, Bucureşti, Cluj şi Iaşi, alegând să urmeze cursurile celei din Capitală. În 2003, la cererea profesorilor, face doi ani într-unul, iar la absolvire e premiat cu „cel mai bun actor într-un spectacol de regie”. Apoi, până la 30 de ani îşi finalizează doctoratul, iar în prezent este asistent universitar la UNATC. 

A jucat în filme precum „Nuntă în Basarabia”, „#Selfie” şi „#Selfie69”, dar şi pe scenele celor mai importante teatre din Bucureşti, în spectacole ca „Doi tineri din Verona” (Teatrul de Comedie, regia Felix Alexa), „Crimă şi pedeapsă” (Teatrul „Bulandra”, regia Yuriy Kordonskiy), „Ce păcat că-i curvă” (Teatrul „Bulandra”, regia Alexandru Darie), „În rolul victimei” (Teatrul Metropolis, regia Felix Alexa), „Tarelkin” (Teatrul Metropolis, regia Gelu Colceag) sau „Domnul Ibrahim și florile din Coran” (Teatrul Metropolis, regia Chris Simion). Mai nou, el poate fi urmărit şi în serialul „Ai Noştri” de la ProTV.

Când nu este pe scenă, îi place să se plimbe, Parcul Cişmigiu fiind unul dintre locurile lui preferate. Tot aici ne-am întâlnit şi noi cu Vlad Logigan pentru a realiza interviul ce urmează. Aşezaţi pe marginea lacului încă secat, am vorbit despre Vlad Logigan actorul, profesorul şi omul mereu vesel.

Care a fost momentul în care ai ştiut că o să devii actor?

Erau inspecţiile acelea la şcoală, lecţii deschise le spunea. Au venit la noi la franceză, în clasa a IV-a. Directorul era de franceză. Am făcut noi o serbare acolo, cântam în franceză, spuneam o poezie. La un moment dat devenise plictisitoare serbarea. A sărit un copil în faţă, eu eram, şi am început să îi anim. Toată lumea a început să râdă. I-au spus apoi mamei: daţi-l la teatru. Uite că s-a lipit. După aceea, când dădeam într-a IX-a, înfiinţaseră prima clasă de actorie la liceu. Erau clase în Iaşi, Cluj şi Bucureşti. S-a legat aşa. Am făcut teatru acolo şi după aceea, uite, aşa, întâmplător. Nu visam asta noaptea, aşa cum citesc pe la unii colegi prin interviuri. „Muream. Dacă nu făceam asta, eram...”. Nu, nu am simţit asta. A fost o întâmplare.

Te-ai gândit ce făceai în ziua de azi dacă nu exista actoria?

Nu ştiu să îţi spun. Ceva cu oamenii probabil. Îmi place interacţiunea cu oamenii. Mor dacă nu fac nimic şi stau toată ziua în casă. Ies de acolo stafie. Nici emoţional  nu mai sunt întreg. Trebuie să stau cu oamenii.

Au existat momente în care ai avut îndoieli?

Da, au existat. Am avut două momente în care am vrut să mă las. Prima dată eram în facultate. Mă supărasem pe ceva, nu mai ştiu exact şi am zis „gata”. Am şi făcut bagajul. M-au oprit colegii pe hol să mă întrebe unde plec cu geanta. „La Iaşi”. Şi li s-a părut lor ciudat că merg acasă în timpul semestrului. „S-a întâmplat ceva?”. „Gata, mă las”. „Termină, mă, hai,vino încoace înapoi în cameră”. M-au luat şi mi-au dat de băut şi mi-a trecut. A doua oară s-a întâmplat acum vreo patru ani. Aveam un moment în care m-am supărat. Erau mai multe chestii adunate şi luam din nou în calcul această posibilitate, până când am fost la „Bulandra” şi am văzut „Îngropaţi-mă pe după plintă”, cu Marian Râlea şi Mariana Mihuţ, care erau colosali în spectacolul acela. N-am mai plâns niciodată atât de mult la un spectacol. Vreo 10 minute, până am ajuns acasă, am bocit, nu mă mai puteam opri. Atunci m-am hotărât că vreau din nou să devin actor. De la ei doi.

Se spune că arta cere sacrificii. Tu ai făcut vreunul până acum?

Depinde din ce unghi priveşti. Mie nu mi se pare că am făcut sacrificii. Când îţi place ceva, nu simţi că sacrifici ceva. Privit din unghiul altui om, care are altă meserie, probabil că da. E mult de muncă. Actoria şi teatrul pot părea, din afară, ceva boem. Este şi aşa, dar şi foarte multă muncă, timp pe care trebuie să îl investeşti în repetat, în citit textul. Câteodată mă plimb prin parc şi îmi derulez în cap scena aceea, îmi imaginez cum aş face-o altfel. Trebuie să te gândeşti la toate astea. Nu citeşti o dată textul şi, gata, faci. Da, îţi mănâncă timp. Sunt momente în care nu te duci la mare şi toţi prietenii tăi sunt acolo sau nu mergi la nu ştiu ce petrecere. Există, dar nu mi se pare că sunt chiar sacrificii. Merită. (râde)

Eşti prins în atâtea proiecte, de teatru, film, UNATC. Când mai ai timp şi pentru tine?

Mai am timp şi pentru alte proiecte (râde).  Timpul pentru mine e acesta. Actoria, teatrul, filmatul, nu e un job de care la un moment dat devii sătul. Nu trebuie să mă aerisesc cu altceva. Jucatul îţi oferă şi plăcere, şi atunci nu mai simţi nevoia de a pleca, de a te rupe. N-ai nevoie de un concediu să te speli pe creier, pentru că ai plăcerea inclusă în ce faci. Îţi oferă bucurie şi pe scenă, şi la cadru când filmezi, când simţi spectatorii, le-ai dat poanta şi ei râd. Ai plăcere la fiecare pas. Sigur că nu poţi lucra aşa, încontinuu, ca un roboţel, că te mai usuci şi tu, dar nevoia de vacanţă nu e aşa de acută şi de arzătoare.

Eşti tot timpul conectat la ceea ce faci?

Da. La mine cel puţin, o bucată din creier stă ca un RAM de la calculator, procesează. Running in background. Că e un film, că merg cu autobuzul şi văd un gest de la cineva, şi îmi pică. Şi iau aia şi îmi imaginez un pic. Foarte multe dintre piste s-ar putea să nu te ducă undeva, să nu îţi folosească în mod concret, dar uneori da, şi atunci e un exerciţiu bun.

Timpul liber cu ce ţi-l ocupi?

Ca tot omul. Respir, mă plimb, văd un film, patinez când e patinoar iarna aici.

Întotdeauna ești atât de vesel?

Eu nu ştiu cum nu reuşesc ceilalţi oameni. Eu aş vrea să înţeleg de ce ceilalţi oameni nu zâmbesc. De durut - nu te doare, de obosit - nu te oboseşte. „Am zâmbit azi, vai, ce zi grea am avut”. Să existe, aşa, o mahmureală a zâmbetului. „Am zâmbit şi mi-e puţin rău, trebuie să îmi revin”. Nu este aşa. Motive de zâmbit sunt la tot pasul. Uite, a înflorit parcul, păsărelele, noi că ne-am întâlnit. Sunt o mie de motive să zâmbeşti. Trebuie doar să vrei.

Mai greu e să le găseşti pe acelea care te fac trist?

Da, pentru că, real, probleme grave nu avem. Sigur că mai apar în viaţă. Se îmbolnăveşte cineva, ai un bunic, o mamă, un tată cu o problemă din aceasta. Da, astea sunt probleme. Dar, în principiu, majoritatea oamenilor, în majoritatea timpului lor, nu au probleme grave. Dar ne facem. Cred că ne place să fim ocupaţi cu probleme. Ţi-ai tăiat o mână? Nu. Trebuie să fii operat de ceva? Nu. Ai ce mânca, unde sta? Da. Atunci? Dacă privim la rece şi obiectiv, avem rar motive să fim trişti sau supăraţi. Atunci de ce să nu zâmbim? E şi mai plăcut, zic doctorii că e şi mai sănătos.

Îţi place să faci oamenii pe stradă să zâmbească?

Da.

Până unde eşti dispus să mergi pentru a le smulge un zâmbet?

Departe. Depinde câtă poftă de glumă am în momentul acela. Dacă sunt şi odihnit, şi pofticios de glume, pot să merg departe. Mai ies cu nasul de clovn pe aici. Anul trecut făceam nişte poze la semafor aici, cu nasul de clovn, şi când stăteau maşini la roşu mă puneam lângă ele aşa ca în bloc start la atletism, ca şi cum aş face întrecere cu ei. Râdeau şi se distrau. Odată, treceam prin faţa TNB şi era acolo o fată care voia să fotografieze teatrul. Primul instinct a fost să mă grăbesc să nu îi stric poza, iar un pas mai încolo m-am întors şi m-am aşezat ca şi cum pe mine mă aştepta de cinci minute să trec ca să mă fotografieze. I-am zâmbit şi a început să râdă. Merită. Dacă toţi am da mai departe câte o glumiţă, lumea ar fi un loc mai bun.

Dacă îţi place atât de mult să îi faci pe oameni să zâmbească, cum te simţi atunci când, într-o piesă, îi faci pe oameni să plângă?

Îmi place să modific oamenii la teatru, să spun lumii ceva cu rolul acela sau cu spectacolul, să îi fac să îşi pună o întrebare pe care nu şi-au mai pus-o sau una mai veche să şi-o pună altfel. Indiferent că fac asta prin râs sau prin plâns, prin bucurie, asta încerc să fac, să îi modific un pic, să vadă şi altfel ceva din viaţă, să se gândească un pic.

De ce ai ales facultatea din Bucureşti?

Pentru că aici sunt mai multe teatre, se fac filmele, sunt televiziunile, ai mai multe piste să lucrezi. Mi-ar fi plăcut la Iaşi, dar acolo e doar un teatru. Aici sunt mulţi din marii actori ai ţării, ai mai multe de învăţat.

Cum crezi că te-a schimbat oraşul?

Are o grabă Bucureştiul şi cred că am luat această grabă. E sau nu nevoie, te grăbeşti. Locuri frumoase sunt, trebuie doar să cauţi un pic. Sunt străduţe pe la Icoanei, case, şi îmi place să mă plimb pe acolo. Ai şi locuri mişto, dar şi oameni mişto în Bucureşti.

Icoanei e zona ta preferată din Bucureşti? Acolo te încarci tu cu energie?

Da. Mă plimb uneori pe acolo, sunt câteva case care îmi plac foarte mult.

Cum ai ajuns în serialul „Ai noştri”? Aţi încheiat filmările?

Am ajuns prin casting. Am terminat alaltăieri filmările pentru un sezon întreg, 13 episoade.

În alte domenii, tinerii care ajung la facultate se prezintă din ce în ce mai slab. E acelaşi lucru valabil şi în cazul actorilor?

Şi la noi se întâmplă într-un anumit procentaj acest lucru. Nu ştiu de ce. Aşa sunt ei, mai grăbiţi să bifeze lucruri, omiţând faptul că degeaba fug la 17 castinguri şi mă fac că repet la trei piese că, de fapt, m-am împărţit foarte tare şi m-am focusat pe prea multe şi pe niciuna nu o fac bine. Iar timpul acela de dospit, ca la aluat, nu îl poţi fenta. Creierului tău îi trebuie un timp de când citeşte un text până când se aşază aşa, cu indicaţiile regizorului, ce-ţi mai vine ţie ca idee sau colegului. Toate acestea au nevoie de un timp.

Ai vreo piesă în care visezi să joci?

N-am. Am avut un monolog, Mercuţio, din Romeo şi Julieta, cu care am intrat la cele trei facultăţi. Şi mi-am dorit după aceea, în facultate, să îl joc din nou. M-am gândit că având un an-doi de facultate sigur o să fie altfel. Am primit să joc şi nu m-am ridicat la aşteptări. Ce îţi imaginezi e greu să se întâmple. Partenerul venea şi nu îmi dădea replicile cum visasem eu. Omul joacă cu ale lui. Realitatea nu e la acelaşi nivel şi aşa că mai bine nu îmi doresc nimic. Iau ce e şi sigur găsesc acolo ceva să îmi placă.

De ce ai ales Mercuţio?

Teo Corban mă ajuta cu repertoriul pentru facultate şi el mi-a sugerat Mercuţio, iar mie mi-a plăcut foarte mult. Îmi plăcea, mai ales atunci în liceu, când eram într-o zonă de bravură, de şmecherie, de golăneală şi probabil că din această cauză.

Şi lui îi plăcea să facă lumea să râdă.

Da, până în ultima secundă. Cu sângele ieşind şi tot mai face o glumă.

Ce alte proiecte mai ai pe viitor?

Nu vreau să spun pentru că sunt superstiţios. Ultima oară când am spus asta într-un interviu, acum vreo patru-cinci ani, nu s-a mai făcut. Mai bine nu. Dar am ceva nou pentru toamnă, două piese de teatru.

Recomandă-ne, te rog, o piesă de teatru în care joci şi una în care nu.

„Ibrahim şi florile din Coran”, de la Teatrul Metropolis. Povestea e foarte frumoasă, Marian Râlea e minunat, îţi vine să îl pui pe rană. Decorul e minunat, e un spectacol frumos. O să-ţi placă sigur. Şi „Marmură”, de la Teatrul „Bulandra”, cu Marian Râlea şi Victor Rebengiuc, doi titani într-o piesă. Două personaje, unu la unu, o oră şi jumătate cu doi coloşi.

 

Ti-a placut?

2870

afisari