Cumplite au fost pentru mine zilele şi nopţile mijlocului de ianuarie 2009, când Grigore Vieru se stingea lent, cu trupul zdrobit, într-un spital din Chişinău.

Vorbeam aproape continuu cu poetul şi gazetarul Mihai Vicol, deplasat de la Suceava la Chişinău parcă pentru a încerca să dea o ultimă mână de ajutor pentru cel care murea sub ochii noştri, ai tuturor. Îl deranjam şi în crucea nopţii pe academicianul Gheorghe Ghidirim, fost ministru al sănătăţii în Republica Moldova, omul care încerca revenirea lui Grigore la viaţă.

M-a convins, încă o dată, de calitatea sa morală doctorul bucureştean Raed Arafat, capabil de gesturi generoase, om care a ajuns la Chişinău, cu o comisie de înalţi specialişti, să vadă ce se mai poate face. Şi academicianul Ghidirim, şi doctorul Raed Arafat mi-au dat senzaţia că nu suntem singuri în faţa morţii.

Nici acum nu mă pot stăpâni să nu plâng când mi-amintesc că admirabilul Vicol şi minunatul Ghidirim mi-au spus că pe lângă spitalul în care abia îşi mai putea ţine sufletul Grigore trec oameni cu lumânări aprinse în mâini şi se roagă. Au fost şi nopţi de speranţă. Au fost şi adevărurile cinice ale fişei medicale care se înnegrea către sfârşit.


Mă despărţisem de Grigore la Alba Iulia în 3 sau 4 decembrie 2008. Fusese, zile bune, cu mine la Orăştie, Geoagiu, Brad, Simeria şi pe Valea Mureşului. Recitasem şi cântasem împreună, iar el îşi recâştigase starea de graţie care a fost matricea marilor sale poezii, pentru că se simţea acasă în Ardeal şi pentru că avea sentimentul că toţi compatrioţii care-l aplaudau şi-l aclamau îl iubesc şi-l apără.

Eu am ajuns la Chişinău în noaptea despărţirii definitive de Grigore. Stătea întins în sicriu într-o biserică înţesată de oameni şi, deşi era târziu, noaptea, Chişinăul vibra ca o rugăciune într-un clopot.

Plecarea lui Vieru dintre ai săi era dureros şi expresiv resimţită de aceştia. În cercuri largi, în jurul bisericii, ei veneau cu lumânările aprinse către el, cel mai mare cântăreţ al suferinţelor lor, într-o stranie procesiune care-şi conţinea şi Prohodul, şi Învierea.


Zeci de mii, sute de mii de oameni l-au însoţit la plecare. N-am mai apucat să ne luăm rămas-bun ca oameni vii. Dacă există viaţă după viaţă, vom avea destule de vorbit, dincolo.

Poetul unităţii naţionale şi al iubirii de mamă, fragil în fiinţa sa fizică şi invincibil în spiritul său, e acum mai departe de noi şi mai aproape de Eminescu. Viaţa lui i-a unit pe românii de pe ambele maluri ale Prutului. I-a unit şi i-a luminat.

Totuşi, părea că ei au şi altă treabă decât aprofundarea, prin poezia lui Vieru, a sentimentului unirii. Moartea lui a reuşit să acutizeze acest sentiment al unirii. Biruinţa forţelor democratice, în alegerile de dincolo de Prut, nu e străină de jertfa lui Vieru. Jertfa lui e sufletul viitoarei Mari Uniri.

Dorul meu de Grigore e, acum, parte din dorul de România întreagă. Cu viii şi cu morţii.