„Noi nu suntem oameni normali!” - II

Reporter: Domnule Găitan, vă rog să ne povestiţi câteva lucruri legate de începuturile dvs. ca actor, mai cu seamă că sunt legate de „Reconstituirea”.

Vladimir Găitan: Fără doar şi poate, naşterea mea ca actor se datorează enorm domnului Lucian Pintilie. Alegerea n-a fost întâmplătoare. Domnia sa era tot timpul în căutare de figuri noi, şi într-un periplu prin Institutul de Teatru a pus ochii pe mine şi pe George Mihăiţă. Spun asta pentru că, în momentul când am primit scenariul filmului, pe rolul meu era Dan Nuţu, iar pe rolul lui Mihăiţă erau Virgil Ogăşanu sau Sebastian Papaiani. Povestea asta am aflat-o mai târziu, după ce am fost aleşi, pentru că poate nu ne-ar fi căzut bine de la început. În orice caz, el ne-a preferat pe noi unor actori consacraţi deja. Noi eram studenţi, eu - în anul doi, iar Mihăiţă - în anul întâi. Am fost chemaţi la probe, s-a făcut un casting foarte serios chiar în locul unde urma să se facă filmul. Asta era la Sinaia, mai sus de gară. E un loc foarte interesant. Momentul a fost unul special, pentru că noi am început filmările pe 22 august 1968, iar cu o zi înainte Cehoslovacia fusese ocupată de ruşi. Pe ruta aceea feroviară se pleca spre graniţa cu Transilvania, pe unde ar fi urmat să intre ruşii. Momentul a fost foarte tensionat. Noi ne-am cazat la Cumpătul, care era al Uniunii Scriitorilor, şi am avut şansa atunci să-i cunoaştem pe Fănuş Neagu, pe Geo Dumitrescu, adică am stat într-o companie aleasă. Naşterea noastră ca actori, a mea şi a lui Mihăiţă, s-a făcut într-un moment foarte special, această ocupare a unui stat suveran. Filmul nostru chiar era o formă de disidenţă, o critică foarte precisă la adresa sistemului. Starea noastră de excelenţă, în zona aia cu toţi scriitorii noştri de frunte şi poeţii noştri, a făcut pentru mine şi Mihăiţă cât două universităţi de cultură. Noi am avut şansa, prin natura întâmplării, a unui curs de mare ţinută. În echipă erau un Emil Botta, care era absolut extraordinar, un George Constantin, Ernest Maftei, din păcate toţi dispăruţi. În condiţiile astea, şcoala asta a însemnat enorm pentru noi.

R: Cum au început filmările?
V.G.: Se asculta „Europa Liberă“ în direct, veştile erau cumplite legat de posibilitatea ocupării României. Sub tensiunea asta am început filmările. Pintilie era un disident şi un rebel dintotdeauna, cunoscut deja. Noi eram cruzi încă, nu prea înţelegeam ce se întâmpla cu noi, ca să fiu sincer. Lucrurile s-au aşezat şi am descoperit mai târziu ce şcoală fantastică am făcut în zilele acelea, cu toţi oamenii ăia din jurul nostru, din echipă. Vorbesc şi de zona de relaxare, care era înţesată de numele pe care le-am amintit şi care erau în preajma noastră. Discuţiile erau libere în sala de mese şi erau foarte spectaculoase. A fost momentul lui Ceauşescu, când a fost foarte iubit. Noi vorbeam de fugit în munţi, cu arma în mână, să luptăm, să facem partizanat, deci lucrurile aveau foarte mult dramatism şi efectiv aşa era în 1968, când s-a întâmplat. Sub aceste auspicii a avut loc naşterea mea şi a lui Mihăiţă ca viitori actori de film şi de teatru.

R: Ce a însemnat pentru dvs. colaborarea cu actorii pe care i-aţi menţionat?
V.G.: Colaborarea cu marii actori de acolo a avut o influenţă uriaşă asupra noastră. În primul rând, Emil Botta, care ne-a făcut primul raft de bibliotecă. El locuia în Sinaia, nu stătea cu noi. Venea dimineaţa, după ce făcea turul librăriilor. De la el am primul Eminescu. Nu vorbesc aici de calităţile lui uriaşe, pentru că era şi poet, scriitor, mă refer şi la gusturile lui, care erau de o ţinută extraordinară. Tot ce apărea nou, poezie de calitate, traduceri, cumpăra în trei exemplare şi ne aducea, celor trei copii ai lui, Ileana (n.r. - Popovici), George şi Vladimir.

R: Se spune că „Reconstituirea” a rulat doar câteva zile, după care ar fi fost retras din cinematografe.
V.G.: Nu este adevărat. Filmul a rulat câteva săptămâni la Luceafărul. Nu a avut loc nicio premieră, a ieşit pur şi simplu în program. Pintilie ne-a prezentat acolo, ca să putem intra să-l vedem, pentru că noi nici nu văzusem filmul montat. Acesta fusese văzut de scriitori. Adrian Păunescu, căruia trebuie să-i recunoaştem meritul, a făcut o campanie extraordinară pentru promovarea filmului în mijlocul breslei lui. Toţi au anunţat că cel mai bun film românesc peste „Moara cu noroc” este „Reconstituirea”, care încă nu ieşise pe piaţă. Sub presiunea acestor oameni, a ieşit filmul. Cenzura a fost minimă. Lui George Constantin, care era maior de miliţie în film, i-a fost schimbată titulatura la postsincron şi i-am spus „tovarăşe procuror”, iar în final replica lui Mihăiţă, care spunea „mă doare în cur”, a fost schimbată cu „mă doare-n fund”. A fost suma tuturor cerinţelor, iar Pintilie a fost de acord şi a acceptat. Asta este povestea reală. Filmul a ieşit la Luceafărul, l-a văzut cine a vrut.

R: Cum aţi descrie succesul pe care l-a avut „Reconstituirea”?
V.G.: Impactul în Bucureşti a fost formidabil. În provincie am înţeles că s-a mai umblat la film. Cei din puterea locală au tot scos din el multe scene, asta ştiu după ce ni s-a povestit. Care este adevărul, n-aş putea să spun. În orice caz, filmul a avut un succes extraordinar în Bucureşti. În provincie, informaţia fiind foarte cenzurată, filmul a trecut mai neobservat. Cine a ştiut s-a dus şi l-a văzut. În orice caz, în Bucureşti a rulat câteva săptămâni bune cu sala absolut arhiplină. Rar mi-a fost dat să văd oameni stând pe scări în a patra săptămână de la lansare. La orice spectacol, începând de dimineaţă de la 10.00 până la ultimul spectacol de la opt, se stătea efectiv pe scări.

R: Cum a evoluat cariera dvs. după „Reconstituirea”? Aţi fost pus în situaţia să alegeţi între teatru şi film?
V.G.: Între film şi teatru a existat întotdeauna o mică gelozie. Actorul de film era actor de film, cel de teatru însemna altceva. În aceste condiţii, exista această gelozie, dar un director bun de teatru înţelegea fenomenul de vedetă şi te dorea. Dovadă că la terminarea facultăţii m-au disputat câteva teatre, ca să mă aibă. A câştigat Lucian Giurchescu, care m-a adus aici, la Teatrul de Comedie. Îi datorez, iată, această consecvenţă. Atunci era foarte greu, trebuia să faci un periplu în provincie, şi a contat foarte mult că am început în Bucureşti. Filmul, în general, avea egoismul lui. Noi atunci ne-am lansat, se băteau pe noi regizori, s-au şi certat doi colegi, tineri regizori. Atunci am fost foarte onorat de aceste dispute. Sper că am rămas cu picioarele pe pământ şi am fost toată viaţa un actor modest, cu măsură. Efectiv, regizorii ne disputau şi pe mine, şi pe George. În teatru lucrurile au mers cu totul altfel, mult mai greu, o muncă mult mai migăloasă şi mai puţin spectaculoasă. Sunt alte criterii, cum spunem noi, „pe scândură”.

R: Cum era reflectată cultura în presa vremii, şi în special fenomenul teatral şi cinematografic?
V.G.: Erau câteva reviste de cultură, cum ar fi „Luceafărul“ sau „Contemporanul“. Cronicile de film se întindeau pe pagini întregi. Revista de cultură era pe cai foarte mari în ţară în perioada aia, 1966-1973, a fost un moment absolut fantastic. Ştiu că la „Regele Lear” al lui Penciulescu, cu George Constantin, în care pentru prima oară apare un actor dezbrăcat pe scenă, s-a scris cronică şase luni la rând, a fost o întreagă polemică, dacă s-a citit corect Shakespeare ş.a.m.d. Era o plăcere să citeşti aceste cronici de teatru, care erau scrise de oameni deştepţi, de cronicari de teatru adevăraţi, cărora li se şi ofereau pagină, spaţiu unde să scrie. De asemenea, revista „Cinema“ era foarte profesionistă. Din păcate, nu mai există. Aceasta, săraca, era cam văduvită, pagina era cum era, pozele mai fugeau, dar era o echipă senzaţională de oameni care mâncau film pe pâine şi pe care noi astăzi i-am cam uitat, cum ar fi Suchianu sau Tudor Caranfil. Mai era Mihailopol, care era un fotograf uriaş, un artist. Mergeai la el, îţi făcea poze în atelier, te chinuia o zi întreagă. El voia să facă poze de artă, nu aşa oricum. Deci în zona asta am crescut noi, cu ştachetele astea de valori.

R: Ce a însemnat revoluţia pentru actorul Vladimir Găitan? Exista, la momentul respectiv, o sumă de culpabilităţi legate de prestaţiile unor colegi de breaslă înainte de 1989? Care erau orizonturile de aşteptare înainte de acel moment?
V.G.: Am fost unul dintre oamenii care, în 24 decembrie 1989, am apărut la televizor. Ceauşescu încă bântuia prin ţară, iar noi, actorii, ne tot produceam la televiziune, pentru că erau spaţii de umplut. Intrai şi spuneai ceva. Eu am scris o chestie foarte specială, un apel către marii noştri regizori plecaţi, fugiţi în diaspora. Îi rugam să revină acasă. Printre cei citaţi, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei şi Lucian Giurchescu. Le spuneam veniţi acasă, veţi putea crea în libertate, vrem să schimbăm lucrurile, vă aşteptăm cu toată dragostea. A fost primul apel pe 24 decembrie, era cinci după-amiază, ţin minte că am apărut cu Maia Morgenstern şi cu Iurie Darie. Ei au spus ceva, iar eu, care îmi pregătisem de acasă, am citit pagina aia de apel. Evident că au fost foarte mulţi care m-au felicitat pentru curaj. A fost o chestie absolut spontană, s-a întâmplat, am făcut-o. Îmi amintesc că regretatul Silviu Stănculescu se retrăsese, destul de rănit şi de jignit, pentru că s-au întâmplat tot felul de lucruri urâte. A fost agresat, el neavând nicio vină, asta a fost viaţa noastră, asta nu se înţelege, că răscolirea asta în rahatul tinereţii noastre este o mare greşeală, pentru că asta a fost viaţa noastră. Noi am trăit în frică, am făcut aceste compromisuri şi le-am făcut ca să supravieţuim. Toţi le-am făcut! Le-am făcut şi cu puterea, mergeam la spectacolele prim-secretarilor, trebuia să le facem! Nu mai vorbim de faptul că nici nu vedeam luminiţa de la capătul tunelului, adică eu cel puţin am fost convins că omul ăsta ne va îngropa pe toţi şi că ăsta este destinul nostru, aici, în comunism! N-am văzut niciodată şi n-am avut nicio pretenţie să zic că fac eu disidenţă. Suma disidenţelor a fost constituită de spectacolele nostre, micile noastre şopârle, care întreţineau evident speranţa, dar nu speranţa de a schimba lucrurile atât de radical, ci doar speranţa că va veni un om cu faţă mai umană. Ştiam şi noi de Kadar, că la unguri lucrurile sunt mult mai lejere, că joacă mai liber, eu aveam chiar nevastă unguroaică, că până şi Jivkov e mai deschis ş.a.m.d. Cam în zona aia se dorea eliberarea noastră. Reîntoarcerea la acea alimentară Lido, care era cu toate băuturile şi ţigările de pe lume şi mâncăruri de toate felurile. Intrai, erau treizeci de feluri de caşcaval, de mezeluri româneşti extraordinare. Cam acolo se rezuma toată povestea asta. Păi aveam o mezelărie de ţinută, cum nu cred să facă ăştia de azi nici într-o sută de ani! Ce caşcavaluri, şi Rocquefortul românesc, Homorodul şi alea se băteau la distanţă cu cele franţuzeşti, deci despre România asta vorbesc. În asta am deschis ochii. Eram, de exemplu, la Leonida, la alimentară, şi apăruse primul lighean de plastic. Erau înainte numai ligheane dintr-alea emailate. Ligheanul ăla avea în el un munte, aşa, de icre de Manciuria, dar pe mine nu icrele mă fascinau, că eram obişnuit să le văd în alimentara, pe mine materialul ăsta mă intriga. Ţin minte că l-am zgâriat un pic cu unghia să văd despre ce era vorba. Mi-aduc aminte că mi-a dat vânzătorul cu paleta aia cu care lua icrele peste mână, şi mi-a zis: „Puştiule, nu zgâria!” „Bă, nene, i-am zis, ce material e ăsta?” „Bă, ăsta e plastic, ce ştii tu!” Astea erau surprizele vieţii noastre, din păcate.

R: Ce a însemnat pentru dvs. colaborarea cu Sergiu Nicolaescu?
V.G.: Am avut şansa ca Sergiu să mă placă. El era un regizor foarte disputat şi cine intra în echipa lui era considerat, deja, cu stea în frunte. El era foarte OK în privinţa alegerii, o făcea dacă te plăcea. Nu este Sergiu un tip influenţabil. O făcea pe criterii profesionale, pentru că el ţine atât de mult la film şi la filmul lui în mod special, încât nu făcea niciun rabat. Dacă te considera potrivit, nu mai dădeai probe. Dovadă că la „Ultima noapte de dragoste” a considerat că eu sunt bătut în cuie. De asemenea, a zis că în România nu este nicio actriţă care să facă rolul Elei. Atunci ne-a anunţat că pleacă în Polonia. Am înţeles că s-a dus chiar la Institutul de Teatru, de unde a venit cu două poloneze, una cam la 27 de ani, şi cu Joanna Pakula, care avea 22 de ani şi era în anul întâi, din câte am înţeles. Erau frumoase amândouă, dar mie îmi plăcea cealaltă, care era mai coaptă, era foarte mişto cucoana, aşa, era absolut fantastică. Am dat probele cu amândouă. Mie nu mi-a plăcut Joanna. Aici intervine geniul lui Sergiu. A pus ochii pe Pakula, şi pe Pakula a vrut-o. A demonstrat că a avut dreptate, deoarece Pakula a făcut o carieră fantastică. Era o studentă pârlită, necăjită. Împreună cu băieţii, cu cascadorii, i-am strâns toţi banii pe care i-a primit de la români pentru film, bani care au fost absolut mizerabili, jenanţi. I-am schimbat în valută, pe multe riscuri. Cu banii ăştia, în loc să plece la Varşovia, după ce a terminat filmările, şi-a luat o viză de Paris şi a plecat acolo. S-a descurcat foarte bine, iar de acolo saltul spre America a fost destul de uşor. M-am trezit cu Joanna Pakula pe tot felul de casete video, o vedeam şi nu-mi venea să cred că a fost partenera mea. Ea nu şi-a recunoscut filmul decât târziu, după revoluţie. Filmul ăsta nici nu exista în filmografia ei, nu l-a pomenit vreodată. Ne-am trezit cu ea aici la Castel Film, unde a făcut o colaborare. Sergiu m-a anunţat că e în ţară şi atunci i-a dus caseta cu „Ultima noapte de dragoste”. Eu n-am reuşit să o văd atunci. A întâlnit-o Sergiu, i-a dat caseta cu filmul, l-a văzut şi a fost foarte impresionată. N-a crezut că putem să facem un film aşa de bun.

R: Aţi spus cândva că eraţi sătul de câtă armată aţi făcut cu Sergiu Nicolaescu.
V.G.: Sergiu ţinea foarte mult la autentic, era genul de regizor care nu te menaja deloc. Caii lui erau cei mai nărăvaşi, filmările lui erau cele mai autentice. Se punea trotil în cantităţi uriaşe, erau gropi de putea intra o maşină în ele. În momentul în care exploda, treceam în viteză în atac. Ţin minte când porneam la atac prin acel foc de baraj. În toată scena aia efectiv se cutremura pământul. Se termina filmarea şi brazdele de pământ cădeau încă, atât de puternică era explozia şi atât de sus plecau bucăţile de pământ. Era foarte periculos! Stau să mă gândesc toată viaţa că actorul american care l-a interpretat pe Superman, Christopher Reeve, a căzut în manejul lui, de pe calul lui, şi a rămas paralizat pe viaţă. În manejul lui, ultracurat şi aranjat, iar noi pe nişte cai nebuni, aduşi de la herghelie, cai de montă, n-am păţit nimic! Păi era coborârea aia a mea, am făcut-o pe o cărare de munte, în care crupa calului nu încăpea. Piciorul meu dinspre munte îl ţineam în lungul crupei, ca să nu îmi rupă cizma, atât de îngustă era cărarea. Am făcut pe mine, m-am dus la băiatul care venise cu calul ăla superb şi i-am spus: „Frate, ce fac?!” El mi-a zis: „Domnu’ Găitan, calul este un animal deştept, nu se aruncă în prăpastie. Numai să nu-l hârâi. Lasă-l pe el, că merge singur!” M-am lăsat dus de el efectiv. În stânga mea era prăpastie de o sută de metri, dacă picam nu rămânea nimic din noi. Deci asta făcea Sergiu. Nu te menaja la capitolul ăsta. Trebuia să fii brici! La Fundata sus erau -10 grade Celsius. Se turnau găleţi de noroi pe tine, clisă dintr-aia, ca să dea acea patină la care el ţinea foarte mult, pentru autenticitate. Noroiul a îngheţat pe noi, de ne-au rămas hainele scoarţă. Filmam la patru dimineaţa, când apărea prima rază de lumină! Era frig, uniforma era subţire. Îmi puneam nişte pungi de nailon, îşi făcuse apariţia în sfârşit şi la noi plasticul, şi băgam pungi, aşa, ca să ne protejăm pe dedesubt. În motelul de la Bran, unde eram cazaţi, erau cinci grade în cameră. Mă culcam efectiv îmbrăcat, cu trei pături peste mine, în motelul ăla nenorocit. Îmi dădeau fetele de la costume o aerotermă, ţin minte că abia apăruseră. Ieşeau aburi o oră din mine până începeam să mă usuc. Erau filmări de noapte foarte multe. Toate atacurile alea s-au făcut noaptea, iar în Fundata şi noaptea e frig, darămite iarna. Am îndurat un frig îngrozitor, a fost foarte greu, dar asta contribuia la autenticitatea filmului. Toată povestea aceea este făcută, de exemplu, chiar la borna unde a fost graniţa austro-ungară. Sergiu a respectat întotdeauna locurile şi natura aia care era foarte generoasă şi absolut spectaculoasă. Sergiu a mers pe urma poveştii, în afară de faptul că a avut nişte licenţe şi a schimbat inclusiv finalul filmului. În rest, locurile unde s-au întâmplat toate poveştile, începutul războiului şi atacul nostru, le-a făcut chiar în satele şi comunele sibiene.

R: Scena finală a filmului a fost deosebită.
V.G.: Scena finală a fost destul de dificil de filmat. Era absolut impresionant. Să vezi 30 de oameni cu puştile întinse spre tine pe câmpul ăla de zăpadă! Am filmat undeva pe lângă Urziceni, dacă nu mă înşel. Era stâlpul ăla, cu tot ritualul ăla îngrozitor, am avut o stare de emoţie absolut reală. Lacrimile au fost autentice, de altfel niciodată nu mi s-au pus picături în ochi. Era vorba despre o concentrare deosebită. Noi nu suntem oameni normali. Toate lucrurile astea s-au adunat şi societatea ar trebui să înţeleagă. Ca să te încarci, ca să ajungi la vibraţiile astea care îl ating pe spectator, se plăteşte un preţ cumplit. Este o descărcare nervoasă deosebită. Nu poţi să o gestionezi şi să o cuantifici, ca să apreciezi care este uzura. Este cumplit.

R: Ce iubiţi mai mult, teatrul sau filmul?
V.G.: În tinereţe am fost pentru film. Eram în stare să sacrific orice pentru asta. După o anumită vârstă, mai precis după 45 de ani, când am început să cochetez şi cu directoratul de teatru, m-am reîntors la teatru. Am avut şi şansa unor interpretări senzaţionale, cu câteva roluri care mi-au adus satisfacţii uriaşe în teatru, pe scândură, cum spunem noi. După o anumită vârstă, după întâlnirea cu Ştefan Iordache şi cu alţi actori mari, am decis să mă reîntorc la teatru şi să-i regăsesc extraordinara lui substanţă. Asta s-a întâmplat cu vârsta. Sunt, aşadar, două etape precise. Tinereţea a aparţinut filmului, iar maturitatea şi bătrâneţea, teatrului.

R: Un mesaj pentru cei care vă iubesc?
V.G.: Mesajul meu pentru cei care ne admiră este să ne înţeleagă, să nu ne judece, şi în toată nebunia actuală să fie alături de noi.

 

•  

  scris de DEZVALUITORUL la ora 20:24 in data 05.08.2011

  UN ALT MARE ACTOR DIN ACEEASI GENERATIE CU...UN ALT MARE ACTOR ROMAN, GHEORGHE DINICA SI CARE LA RANDU-I, A INCANTAT PUBLICUL PRIN TALENTUL SI VIBRATIA EMOTIONALA DATA FIECARUI PERSONAJ PE CARE L-A INTRUCHIPAT DEALUNGUL INTREGII CARIERE ARTISTICE. EU UNUL IL APRECIEZ PENTRU DARUIREA EMOTIONALA CU CARE INTERPRETA DE FIECARE DATA, PERSONAJUL CE-L AVEA DE JUCAT. MAESTRE, DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE CALEA CE ATI URMAT-O, O URMATI SI O VETI URMA SI DE ACUM INAINTE !.......................P.S. TOT INAINTE !

   

•  

  scris de NUMELE la ora 15:57 in data 31.07.2010

  draga maestre,eu va admir si va iubesc,de aici,din kisinau4

   

Dimensiune font:

• -
• +

Taguri:

• vladimir gaitan
• actor
• meserie
• actor

Comentarii:

2 (ultimul in 23.02.2010)

Afisari:

2965 (ultima in 23.02.2010)

Rating:

(1 vot )

Share: