04.03.2010

„In martie 1977, noi am trait o rectitorire a conditiei umane”

Christian Levant: Domnule Păunescu, se împlinesc, pe 4 martie, 33 de ani de la cumplitul cutremur din `77. Cum aţi trăit dumneavostră acel teribil şi astral moment al istoriei noastre, să-i zicem... recente?
-Adrian Păunescu: Eram la Craiova, unde lansasem, la una dintre marile librării ale oraşului, o carte cu un titlu înspăimântător de semnificativ: „Pământul deocamdată”. Veniseră cu mine la lansare marele profesor neurochirurg Constantin Arseni, tatăl meu, Constantin Păunescu, şi ne prelungeam bucuria în sufrageria casei de oaspeţi a partidului. Era un hotel la câteva sute de metri de librărie. Deodată am simţit că se întâmplă ceva halucinant. Eram cinci oameni acolo. Deşi sunt un egoist şi mă apăr, în genere, împotriva oricărei primejdii, atunci i-am scos pe cei cu care eram din cameră. Am ales o cale mai uşoară de ieşire, prin holul din hotel. Puteam să întâmpin o ţeavă spartă de apă fierbinte... Am văzut în zare blocurile din cartierul Bucureşti, Calea Bucureşti, legănându-se... Am avut bănuiala, la un moment dat, că băusem prea mult. Nu înţelegeam ce se întâmplă, pentru că nu mai trăisem aşa ceva. M-am dumirit, am sunat la autorităţi, dar nu mai răspundea nimeni. Am încercat, de asemenea, să sun şi la Bucureşti. Într-un târziu, l-am găsit, la sediul Comitetului Central, pe Cornel Burtică şi am aflat că era vorba de un cutremur mare. Aveam copiii la mama lor, în strada Oslo... Se vorbea de case care au căzut...
Dar şi în Craiova, unde spuneţi că va prins cutremurul, a fost prăpăd. Mai ales în centru au căzut multe case...
Da, au fost mari stricăciuni şi la Craiova, îndeosebi construcţiile pe care le credeam ferme, dure, puternice...

Şi aţi rămas toată noaptea cutremurului la Craiova?
Nu, am plecat cu maşina spre Bucureşti. Pe dr Arseni nu prea îl trăgea inima să plecăm. Nimeni nu avea încă imaginea dimensiunii dezastrului. Eu aveam însă un motiv să plec: erau copiii mei acolo. Asta îmi sporea neliniştea. Eram tulburat... Am condus şi, la un moment dat, aproape de pe marginea Piteştilor, ne-am luminat cu un automobil. Ne-am oprit: el venea dinspre Bucureşti spre Craiova. Cine credeţi că era în acea maşină?

Cine?
Era antrenorul Constantin Teaşcă, cel care antrena Universitatea Craiova. Mi-a spus: „Adi, dragă, dacă ai şti ce e în Bucureşti, au căzut blocuri, în Militari, pe unde am trecut, în centru, a căzut blocul Nestor…” Bineînţeles că eu îl întrebam dacă s-a întâmplat ceva în cartierul în care stăteau copiii mei. Şi...
Şi tensiunea, încordarea creşteau?!...
Am reuşit să vorbesc la mine, unde stăteam eu, în Sandu Aldea, cu un fel de rudă a noastră care ne ţinea locul când eram plecaţi, tanti Mati, Matilda, care era o femeie formidabilă, de o cinste ireproşabilă şi care, bineînţeles, a trăit singură într-o casă care se legăna, cu lampadare, cu sobe şi a reuşit la un telefon care abia se auzea să-mi spună că au căzut nişte dulapuri, că s-au fisurat nişte ziduri, dar că situaţia casei este acceptabilă. Aşa că m-am dus direct în strada Oslo. Acolo am trăit o senzaţie de groază, pentru că fiind în plin divorţ cu fosta mea soţie, poeta Constanţa Buzea, ea n-a vrut să-mi deschidă uşa şi nici fereastra, şi nu mi-a răspuns la toate bătăile în uşă, la toate strigătele. M-a tratat cu o indiferenţă nenorocită pe care n-am să o înţeleg niciodată. Mă vedea că mă agit în faţa ferestrelor, acolo, în stradă, dar n-am reuşit să vorbesc nici cu Ioana, nici cu Andrei, copiii mei. Într-un târziu am aflat că n-au păţit nimic…

Şi, mai departe?...
Şi, de la copiii mei încolo, a început să mă preocupe problema mare a ţării, problema Bucureştilor. Am mers peste tot... Îmi era frică să merg şi pe stradă... Am resimţit atunci, ca pe un reproş pe care ni-l face destinul, neputinţa din zilele normale de a ne bucura de viaţă. Era primăvară. Mă gândeam cum trecem noi indiferenţi pe lângă pomii înfloriţi în zilele normale şi cum ne bucurăm de ei în zile de restrişte. Am şi lansat atunci, în „Flacăra”, iniţiativa „Excepţionala însemnătate a stării normale”. Era un îndemn la ieşirea din depresie, la bucuria vieţii şi la reconsiderarea valorii fundamentale care este viaţa. Pentru că era în `77 parcă un accent care prevestea vremurile pe care le trăim: foarte multă aplecare a noastră, a tuturor, către obiecte, să facem, să ne îmbogăţim cât-decât... Şi toate alea s-au dus dracului! S-au prăbuşit. Unora le-au căzut definitiv casele, unii şi-a pierdut familiile. Am redescoperit cu acel prilej toată amărăciunea şi toată altitudinea morală: a redescoperirii bucuriei vieţii! Am scris atunci un poem mare, impresionat de oamenii care săriseră în ajutorul oamenilor, de Nicolae Ceauşescu, care mergea printre blocurile dărâmate împreună cu meseriaşii şi cu armata şi cu câinii de salvare…

Cum se numea acel poem?
Poemul se numea „Cu viaţa pre moarte călcând”, un poem mare, de două pagini în “Flacăra”. Atunci, foarte mulţi oameni s-au convins că am talent şi că nu-mi scrie nimeni textele, ci că le scriu chiar eu. A fost proba aia de patriotism, nevoia de abnegaţie, de eroism chiar, a tuturor cetăţenilor ţării, în frunte cu liderul lor, care se preocupau de ultima viaţă de om care se afla sub dărâmături. Aici am tras o încheiere pe care doresc să o subliniez. O chestie foarte importantă. În vremurile normale, lângă noi mor oameni şi nu ne interesează. Mai mult decât atât, în vremuri normale, noi între noi ne facem cât putem de mult rău. Tot în vremurile normale, suntem foarte zgârciţi cu banii pentru salvarea unei comunităţi, nemaivorbind despre faptul că statul nu este interesat de situaţia unui om care suferă. Nu-l vede, nu-l aude. În vremuri excepţionale, se cheltuieşte mult şi sunt antrenate mase mari de oameni pentru salvarea fiecărei vieţi. E o altă atitudine. Se radicalizează omenia din noi şi pentru un om aflat sub ruine se poate lucra o săptămână, fără a pretinde plată, fără a-i cere aceluia recunoştinţă. Apoi, el e dus la spital, unde intervenţiile de natură medicală durează zile şi săptămâni şi nimeni nu contorizează acest efort excepţional. Cred că ar trebui să înţelegem ce mult ar conta să facem puţin câte puţin în vremurile normale ca să nu fim obligaţi să acţionăm numai în vremuri excepţionale.
Interesantă teza şi plină de semnificaţii profund umane...
Cred că asta este o mare problemă. Uitaţi-vă în jur cum se schimbă oamenii în faţa unui om neînsemnat pe care în restul vremii îl vezi pe stradă, îţi cere ajutorul şi nici nu-l auzi. Dar dacă intervine o modificare de destin, dacă trece printr-o stare teribilă şi starea asta schimbă metabolismul moral, devii salvatorul lui.
Dincolo de dramele oamenilor obişnuiţi, atunci, la cutremurul din `77, poetul Adrian Păunescu a simţit intens, probabil, şi dramele unor cumplite şi irecuperabile dispariţii din zona cultural-artistică...
Da, cu acea ocazie nenorocită, am aflat şi de mulţi dintre colegii scriitori şi artişti, muritori ca şi noi, iar unii dintre ei au şi murit. Am aflat pe rând că nu mai răspundeau la niciun apel Anatol Baconsky, al cărui număr de telefon îl reţin şi în ziua de azi: 16.35.21...

L-aţi sunat? Eraţi prieteni?
Da. Eram într-o relaţie bună cu el. L-am sunat mult. Lucram la un interviu care n-a fost tipărit. L-a publicat el în Austria.
Da, Baconsky. Era un poet care avea atunci în acea perioadă un pesimism ciudat, aproape mistic. Care parcă prevestea ceva. Plus că pregătea un studiu despre Divina Comedia, Infernul şi celelalte cânturi, ilustrate de Botticelli...
Era un mare poet. Şi nega tot. Scrisese şi un roman, „Biserica neagră”. Poezia lui, care pleca de la nişte impresii de călătorie în Occident, era teribil de adâncă (...) Avea o altă viziune asupra poeziei, în acea vreme apăruse un articol al lui, „Declinul metaforei”. Până la acest articol, conştiinţa literară comună considera că totul se opreşte la metaforă. El a demonstrat atunci că se poate face poezie mare şi fără metaforă.
Da, poezia modernă şi postmodernă americană, din care a tradus excepţional în Panorama poeziei universale...
Baconsky a fost foarte curajos. Unele dintre accentele lui sunt ale unui mare poet de stânga, vorbind de poezia lui mare, nu de poezia lui foarte mică, din primii 20 de ani de democraţie populară… Aş vrea ca şi băiatul lui să fie la fel, dar mi-e teamă de un anume imobilism de dreapta... Anatol Baconsky era de dreapta, pentru că toată societatea era de stânga. Dacă societatea era de dreapta, Baconsky era fără îndoială de stânga... Iar unele dintre accentele lui sunt accentele unui mare poet de stânga...

Aşadar, moartea lui Baconsky...
Moartea lui Baconsky a resuscitat interesul pentru poezia lui. În epocă nu era destul de iubit. Era un singuratic şi de aceea moartea a avut şi un rol pozitiv, a făcut din el un poet viu.

Paradoxală evocare... Domnule Păunescu, puteţi, oare, să ne spuneţi care dintre morţile oamenilor de cultură dispăruţi atunci va impresionat mai mult, dacă aşa ceva se poate ierarhiza, clasifica în vreun fel?...
M-a impresionat moartea lor comună: a lui Anatol Baconsky, a Veronicăi Porumbacu şi a Clarei Baconsky…Doamna Baconsky era de loc din Goicea, de lângă Bârca. Era fiica preotului din Goicea şi venea acolo, pe lângă râul nostru, cu un tip ciudat, care nu făcea nimic decât contempla: era A.E. Baconsky...

Şi celelate dispariţii? A lui Ivasiuc, de pildă?...
M-a durut foarte mult şi a fost ca şi moartea unei rude, dispariţia lui Ivasiuc: prăbuşirea blocului Scala peste Alexandru Ivasiuc. Ca o coincidenţă sinistră, eu am locuit în blocul Scala. Eu am plecat de acolo cu câţiva ani înainte de cutremur. Am locuit la etajul doi, chiar în blocul Scala, care s-a prăbuşit.
Dacă destinul ar fi făcut să locuiţi în continuare acolo, la Scala, o, Doamne, cine ştie?!...
Da. Alex Ivasiuc era prietenul meu, îmi era foarte apropiat. Aveam nopţi lungi împreună în jurul ideilor stângii, ale dreptei… Există în dosarul meu de Securitate (n.r. - Dosarul de Urmărire Informativă) momentul de întâlnire cu Ivasiuc în care spunem cele mai dure cuvinte la adresa sistemului şi ale timpului şi chiar la adresa lui Nicolae Ceauşescu. Iar Ivasiuc era absolut nebun! Spunea: „Dom’le, ăştia care au făcut canalul, care ne-au omorât, tot ei vin acum să ne înveţe?

El, Ivasiuc, a fost închis parcă în anii `50, când cu revoluţia din Ungaria?
Era student la medicină, a făcut doar o singură dată puşcărie. Au apărut şi nişte foşti colegi de puşcărie, care îl reclamau că i-ar fi turnat. Eu nu cred. Eu mă uit după dosarul meu de Securitate în care Ivasiuc este prezent ca o mare conştiinţă. Spune lucruri infernale. Ce discutam noi doi într-o casă care nu avea nici măcar telefon, dar înregistrarea Securităţii era prezentă. Înainte de a avea telefon, aveam în casă microfoanele Securităţii. Asta era pe undeva prin Bulevardul Metalurgiei. Da. Şi cum spuneam, moartea lui Ivasiuc m-a zguduit. Ciudat, ca o altă stranie coincidenţă, este că Ivasiuc locuia în blocul Carlton, cel care căzuse la celălalt cutremur, din 1940. Atunci, în seara de 4 martie 1977, el ieşise de la Cofetăria Scala, unde a mers ca să cumpere nişte flori şi nişte bomboane.
Ciudate şi teribile morţi: şi a lui Baconsky şi a lui Ivasiuc, dar şi a lui Caragiu, a Doinei Badea... Ciudată şi această chemare a morţii spre o ultimă întâlnire în viaţă, ca într-o extremă clepsidră pentru cei aduşi acolo, laolaltă, într-o supremă alchimie...
Aşa este. Şi gândiţi-vă că unii dintre ei plecaseră de scurtă vreme din casele lor, dar s-au dus acolo, la întâlnirea cu moartea...

În încheiere, putem avea o concluzie, a câta din partea dumneavoastră, peste viaţă, peste moarte?!...
Eu cred că noi, atunci, în `77, am trecut printr-un examen de maturitate şi de pregătire. Era o atmosferă extraordinară între oameni. Se resetase condiţia umană. Se resetase sistemul de valori. Era altceva. Se redescoperiseră oamenii între ei, se refăcuse fondul primar de sentimente curate. Aveau sens întâlnirile prieteneşti între oameni. Ce am trăit noi atunci a fost o rectitorire a condiţiei umane. Prin suferinţă am ajuns la generozitate şi la sentimentele mari. Păcat că uităm repede, păcat că se cronicizează aşa de repede această deschidere către ceilalţi, care ne-ar face şi pe noi mai fericiţi. Dintr-un profund sentiment de egoism, spun că am trăit în acei ani altruismul unit al credinţei.

Am avut noi, românii, cutremurul pe care ni l-am meritat? Şi, mai mult, pentru că spuneţi că suntem pe cealată parte, ne mai trebuie, la modul metafizic, să ne redresăm?
Doamne fereşte! Nu pot întrevedea un asemenea cutremur fără morţii lui. De aceea prefer să redevenim egoişti, să redevenim cinici, dar să nu mai moară nimeni. Pentru morţile nu contruiesc nimic. Suferinţa celor care rămân în viaţă construieşte. Să ne gândim cum mergem la cimitire, facem gropile, îi băgăm acolo şi plecăm lăsându-i acolo. Este o chestie înfiorătoare! Facem pomană, parastase, dar ei nu mai există. Pe ei i-am scos din conştiinţa noastră şi ne rămâne numai şi numai dreptul vindecător al suferinţei personale. Aşa că nu mai vreau, nu merităm încă un cutemur. Mă uit la ce se întâmplă în ţările Americii Latine. Şi mă uit la toată civilizaţia mare din lume. Nu este nevoie să mai murim o dată ca să ne redescopere Dumnezeu în Sperma Iniţială a Facerii Lumii.
Există o zicere teribilă în Evanghelii care spune că trebuie să mori pentru ca să reînvii şi că bobul de grâu trebuie îngropat pentru ca din el să renască viaţă....
E adevărat, dar, dragă prietene, în multe eu mă simt un disident. Eu nu cred că este obligatorie suferinţa pentru a învăţa că aşa este construit omul. De exemplu, în pilda lui Iisus Hristos, eu aş vrea să găsesc mai multă construcţie decât suferinţă. Când văd că atâta lume suferă în numele ideii că şi Fiul lui Dumnezeu a suferit, eu nu sunt bucuros… Când văd copiii suferind, când văd cu spun şi textele biblice, Doamne, de ce este bolnav acest copil? Este el vinovat? Nu! Sunt părinţii lui vinovaţi? Nu! Dar de ce este vinovat? Aşa îşi încearcă, uneori, Dumnezeu puterile! E prea mult! Nu mai vreau suferinţă, pentru că este cumplit. Când văd generaţii şi generaţii de oameni bătrâni, care nu au nicio soluţie şi pe care cei în putere îi tratează ca pe nişte resturi pe care le-au primit la alimentară, cu banii în buzunar sau îi aruncă în odaie, şi îi uită… Nu. Nu mai pot îndura, vreau, pur şi simplu, o altă regulă a vieţii, şi regula asta este mai multă bucurie, mai multă capacitate de a înţelege miracolul că trăim. Chiar dacă şi murim! Aşa că nu cred că acel cutremur din `77 a fost cutremurul pe care l-am meritat şi nu mai avem nevoie de o astfel de pomană, deşi probabil că nu putem să ne eliberăm de ea.

Iar dumneavoastră, Adrian Păunescu, rămâneţi un disident al vieţii, nu al morţii....
Da, sunt un disident al vieţii. Mă gândesc la alte căi, totuşi. Păcat că aşa târziu mi-au venit toate, nu mai am atâta putere să le pun în operă...
Cu permisiunea dumneavoastră, aş putea să trag concluzia că acum aţi rostit un mare poem în proză. Poemul vieţii şi al morţii. Sau, poate, al nemuririi...
Da, prietene, iar eu pot să-ţi spun că eşti un excepţional om în faţa căruia îţi stă bine să te confesezi: duhovnicul, ăla care te face să ai încredere şi să spui ce crezi, este una dintre cele mai importante trepte ale conştiinţei!...
A consemnat Christian Levant (redactor-şef adjunct „ring”)

Comenteaza aici:

Dimensiune font:

Taguri:

Comentarii:

Afisari:

2649 (ultima in 04.03.2010)

Rating:

(33 voturi )