Gelu Diaconu & Christian Levant 09.03.2010

Iadul din Rahovei nr. 37-39, revazut de un cronicar-cafegiu II

VEZI GALERIE FOTO AICI

Cafegiul-cronicar Gheorghe Florescu vede un Memorial al crimelor comunismului în locul arestului din Calea Rahovei
- Domnule Florescu, cu ce ocazie aţi trecut, în anii ’80, pe la celebrul arest din Calea Rahovei: vă consideraţi un fost puşcăriaş de drept comun sau un fost deţinut politic?
- În 1975, Ceauşescu a semnat Carta drepturilor omului, şi el a afirmat că nu are deţinuţi politici. Securiştii au inventat fapte penale unor oameni care erau arestaţi pe temeiuri politice. I-a făcut deţinuţi de drept comun. Eu am fost condamnat pentru fapte de drept comun care nu au existat, au fost inventate.

- Ce s-a întâmplat în regimul comunist pe Calea Rahovei 37-39?
- E bine ca întotdeauna oamenii să cunoască unde se vor duce. Pe noi ne atenţionează slujitorii altarului că ne vom duce în iad, în focurile Gheenei, dacă nu respectăm preceptele religioase, învăţăturile biblice. Dacă tot ajungem în iad, trebuie să ştim şi cam ce ne aşteaptă, de aceea să ne rugăm la Dumnezeu că, dacă ajungem în iad, să ne repartizeze un loc mai răcoros, pentru orice eventualitate.

- Arestul Rahova a fost un loc „răcoros”?
- Era răcoros iarna şi vara foarte cald. Nu exista aerisire. Să pornim de la Dante: „Lăsaţi orice speranţe, voi ce intraţi aici”. Deci, acolo porecla pe care ei singuri şi-au luat-o, gestapoviştii comunişti, a fost: „Noi suntem Nufărul! Vii murdar şi pleci curat.” Se presupunea că prin metodele lor de cercetare te determinau să spui, chipurile, adevărul, dar în realitate nu era aşa. Era ceea ce îţi impuneau ei să recunoşti, să dai declaraţii conform cu dorinţele lor. Stalin a spus aşa: „Cea mai ieftină metodă de impunere a adevărului este tortura”. Nimeni nu putea să reziste, aşadar, la tortură. Eu nu am prea fost torturat deoarece pentru mine a intervenit francmasoneria, prin dl Alexandru Rosetti. Fiind profesorul lui Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului a intervenit chiar a doua zi pentru mine. M-au lovit şi pe mine, mi-au tras vreo câteva, dar asupra mea nu s-au executat vestitele metode de tortură. Eram, de altfel, şi foarte bolnav, mă puteau omorî. Oamenii, când ajungeau acolo - era de aşa manieră construit locul încât într-adevăr era un iad. Într-adevăr, acolo trebuia să stai cât mai puţin, să spui cât mai multe lucruri, care le cereau ei. În lumea penitenciarelor era mult mai bine decât în cercetări.

- Cum era acolo, cum era interiorul clădirii?
- În primul rând era „locul de depozitare”- îngrozitor, mizerabil, groaznic, infect: celulele din subsol. Nu exista practic veceu, doar puţine celule erau prevăzute cu aşa ceva. Mă refer la veceuri turceşti, nici pomeneală dintr-alea de care avem acasă. Cadrele, torţionarii, da, aveau tot confortul, aveau de toate.

- Cum erau subsolurile şi ce credeţi că a fost înainte de regimul comunist acolo?
- Eu ştiu că la subsol sunt două niveluri. Eu am fost mult timp plimbat la subsol şi am văzut tot ce era acolo. Este, cred, o casă moştenită de la regimul celălalt, de dinainte de război. Eu eram copil şi clădirile existau acolo, erau vechi deja. Nu ştiu exact ce a fost înainte acolo.

- Erau bătuţi deţinuţii, torturaţi, aşa cum se spune?
- Arestatul, când ajungea acolo, era aranjată treaba dinainte, începeau să-l bată. Îl băteau până la loc comanda, până îl distrugeau, până îl demontau. Bineînţeles că se făcea toată treaba artistic, cu asistenţa domnului doctor „Mengele“. Niciunul dintre doctorii care au fost la IGM nu era român. La securitate şi la IGM toţi medicii erau străini, în general evrei. Asta ca să nu poată avea suflet pentru cei bătuţi, să nu aibă inimă în ei, compasiune pentru cei torturaţi. Doctorul se numea Damian, supranumit doctorul „Mengele“. El doza, aranja, stabilea felul de tortură care se putea aplica, în aşa fel încât să nu moară omul.

- Ce ştiţi despre cazul Ursu?
- E caz aparte cazul lui Gheorghe Ursu, care era evreu (n.r. - după mamă, cu cel puţin 10 rude moarte la Auschwitz) şi care a fost asasinat cu acordul unui alt evreu, care era doctorul „Mengele“. Eu am stat în arestul IGM-ului în perioada 18 aprilie 1985 – 9 septembrie 1985. Cam pe 11 septembrie a intrat Gheorghe Ursu în arest, şi în noiembrie l-au asasinat. În două luni a fost terminat.

- Care era gradul de „confort” al celulelor?
- Noi eram opt în celula care avea vreo trei metri jumătate lungime şi doi metri lăţime. Erau opt paturi, pentru că fiecare avea patul lui. Paturi metalice pe două postamente, pe două niveluri. Lenjeria era din 1953, atunci, în 1985. Avea ştampilă pe ea pe care scria „Ministerul de Interne – 1953”. Inclusiv pernele. Nu era aerisire deloc. În perioada de vară era o căldură de peste 40 de grade Celsius. În momentul în care am fost arestat, am aflat mai târziu, erau cam 250 de oameni reţinuţi la IGM. Eu am stat în camera 9, una dintre cele mai „selecte”.

- Unde se desfăşurau reprizele de anchetă?
- Când eram luat la anchetă eram dus la etajul I. Birourile lor erau superelegante în comparaţie cu locul unde stăteam noi. Acolo te bătea chiar anchetatorul. Am văzut un tâmpit de film în care erau arătaţi nişte plutonieri bătând nişte anchetaţi. Nu este adevărat. Subofiţerii nu băteau, ei doar îi duceau acolo şi asigurau paza, supravegherea, dar în nici un caz nu băteau deţinuţii. Subofiţerii nu făceau acte de anchetă, astea le făceau doar ofiţerii. N-a existat vreun ofiţer care să nu fi fost torţionar. Toţi ofiţerii de la IGM şi de la Securitate au fost torţionari. După căderea lui Pacepa au fost obligaţi să readucă în ţară o serie întreagă de agenţi. I-au adus la Securitatea Internă şi chiar şi la Miliţie. Ăştia aveau instincte feroce. Erau oameni care executau în străinătate crime, făceau parte din divizia Z, umedă (n.r. – Unitatea de „operaţiuni umede”), executau sentinţele de condamnare la moarte pronunţate de tribunalele militare comuniste faţă de unii români din străinătate, din diaspora.

- Dacă dădeaţi răspunsurile pe care ei le aşteptau, puteaţi scăpa mai ieftin?
- La întrebările care ţi se puneau trebuia să răspunzi cât mai puţin. Trebuia să răspunzi în legea mafiei italiene, care era şi legea Securităţii statului, era acelaşi lucru, pentru că Securitatea era tot un fel de mafie. Cine e orb, surd şi tace, o sută de ani trăieşte-n pace! Dacă vorbeai mult şi arătai că ştii multe, nu mai plecai sănătos de-acolo, adică nu mai ieşeai viu.

- Cum erau împărţite spaţiile clădirii din arestul IGM?
- Înainte de venirea lui Ceauşescu la putere, în timpul lui Gheorghiu-Dej, era o parte a Securităţii şi o parte a Miliţiei. Ele au rămas în continuare, dar întrucât Ceauşescu a declarat că el nu mai are deţinuţi politici, atunci arestaţii nu au mai fost anchetaţi ca şi cum ar fi fost deţinuţi politici. Sau, dacă i-au anchetat, au făcut-o undeva la etajul doi. Arestul era undeva la etajul superior, în nişte „garsoniere”. Arestaţii Securităţii erau la „garsoniere”, iar arestaţii Miliţiei erau la subsoluri, la beci. Arestaţii Miliţiei erau nişte arestaţi inferiori. Ăia ai Securităţii erau superiori.

- Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între regimurile Ceauşescu şi Dej, care dintre ele credeţi că a fost mai crud?
- Regimul comunist al lui Ceauşescu a fost mult mai blând faţă de regimul lui Gheorghiu-Dej. În timpul lui Gheorghiu-Dej s-au făcut foarte multe crime. Pe timpul lui Ceauşescu a fost mai cu perdea, pentru că el voia să treacă drept un om democrat, voia să treacă drept un comunist cu faţă umană. În realitate, era tot un dictator şi a făcut şi el crime destule. Era şi el criminal, dar nu aşa de mare ca celălalt. Cine spune că Ceauşescu a fost cel mai mare criminal în comparaţie cu Gheorghiu-Dej e cel mai mare tâmpit. Ceauşescu nu a fost la fel de criminal ca Gheorghiu Dej.

- După părerea dvs., care ar trebui să fie viitorul acestei clădiri sinistre?
- Eu cred că această clădire ar trebui să fie transformată în muzeul crimelor comunismului. Să fie un memorial al marelui shoah comunist.

Comenteaza aici: