Prabusirea in ridicol (1)

De la sinistru la jalnic e o distanţă mai scurtă decât de la foarte rău la rău. Până nu de mult, când vorbeam despre puşcării, ne simţeam năpădiţi de umilinţă, de poftă de răzbunare, de spectrul urii. Multe dintre cele care ne dezumanizau în contactul cu noţiunea de închisoare nu au dispărut. Dar s-au adăugat şi alte conotaţii nu lispite de urâţenie şi de imbolduri negative. Vremea noastră ne-a adus atâtea veşti despre trimiterea oamenilor în puşcărie încât ecoul unor asemenea fapte represive a început să mai producă în societate numai groază şi teamă. Astăzi, cel mai greu de suportat este ridicolul unei asemenea situaţii, cu zornăitul ei de lanţuri cu tot.

Ţin minte una dintre arestările tatălui meu, deţinut politic liberal al regimului stalinist din România. Se petrecea după miezul nopţii, era precedată de un puternic miros de motorină arsă, ca semn că pe uliţa noastră vine maşina cu gratii. Totul mi se vălătucea în cap când îi vedeam trecând prin faţa ferestrei. Tăticul era pregătit. Părinţii lui păreau şi mai scunzi decât erau, parcă resorbiţi în pământ. În mahalaua noastră nu se aprinsese nicio lumină, în afară de lampa mare din mijlocul odăii căreia urma să i se ia umbra cea mai puternică, tata.

Erau ciudaţi cei care executau ordinul arestării, dar undeva, în taina fiecăruia, se distingea câte ceva din apartenenţa lor la zona noastră, chiar şi în puţinele cuvinte pe care şi le adresau percheziţionând podul, dulapurile, podeaua. Pe tot parcursul operaţiunii de arestare, maşina continua să duduie. Cum era arestat tata, aşa mai fuseseră şi aveau să mai fie arestaţi şi alţi locuitori ai comunei, ba pentru că vorbeau între ei despre momentul când or să cadă ăştia, ba pentru că nu îşi putuseră preda la timp cotele obligatorii de cereale.

Rămânea un fel de proiect de mormânt nou în sat după fiecare plecare a dubei şi nu mai ştiam unde să îi căutăm şi să-i plângem pe cei duşi. Bătrânii satului insistau să nu se facă petreceri pe toată perioada în care puternicii familiilor erau încarceraţi.

Arestările din perioada noastră de libertate şi democraţie şi-au pierdut gravitatea şi taina, devenind un fel de meciuri de rutină între diversele cluburi ale puterii. I-am văzut, recent, pe primarul de Vâlcea, Gutău, pe primarul de Craiova, Solomon, şi pe primarul de Baia Mare, Anghel, plecând, propriu-zis, de la primărie direct în cătuşe. Erau cei trei aleşi ai unor localităţi renumite pentru criticismul lor, pentru nemulţumirea lor aproape constantă faţă de autorităţi, pentru antioportunismul lor. Îi cunosc personal pe doi dintre cei trei, pe Anghel şi pe Solomon. Legenda lui Gutău a premers întâlnirea noastră.

Sunt trei cazuri de oameni ai obştii care au reuşit să învingă şi apatia generală şi să îşi reprime şi propriile slăbiciuni. Reacţia celor care i-au ales este pe măsura complexităţii lor de caracter. Din Vâlcea, de unde în multe perioade istorice plecau multe scrisori de nemulţumire, a avut tăria să se selecteze acest foarte popular primar care nu poate fi transformat într-un infractor. Imensa popularitate a lui Solomon, cu puterea lui rară de a se pune în slujba intereselor majore ale unei Craiove incomparabile, inclusiv în zona culturii, a deranjat pe mulţi şi de aici i se şi trage situaţia profund nemeritată în care se află.

Dimensiune font:

• -
• +

Taguri:

Comentarii:

0

Afisari:

319 (ultima in 22.03.2010)

Rating:

(13 voturi )

Share: