A fost visul vieţii lui să devină medic şi, în special, să salveze copii. Prof. dr. Dan Mircea Enescu, managerul Spitalului „Grigore Alexandrescu”, se autodefineşte drept „profitor”, pentru că simte cum se umple de energie în preajma copiilor. Cunoscut drept „doctorul căruia nu îi mor pacienţii”, Dan Enescu este de părere că medicii români, în special cei tineri, aleg să plece din ţară fugind de… şomaj.

De ce chirurgie plastică pediatrică?
În copilărie mă uitam la televizor cum medicii vaccinau copii în Africa şi îmi doream din suflet să pot face şi eu asta. Îmi iubesc meseria şi o fac cu dragoste. E o bucurie să poţi face bine unor copii. De fapt, cred că am suflet de copil. Nu pot minţi, sunt o fire deschisă. Exact aşa sunt şi copiii şi simt când ţii la ei.

Aţi învăţat ceva de la micuţii pe care îi trataţi?
Da. Am învăţat să nu-i dezamăgesc. În primii ani ai meseriei mele încurajam un băieţel pe care abia îl operasem că în maximum o săptămână va juca fotbal. Din păcate, a intervenit o complicaţie şi băieţelul a rămas internat mai mult. Într-o dimineaţă, când am intrat în salon, el le-a spus celorlalţi copii: „Bă, ăsta minte!”. Abia atunci am realizat că am dezamăgit, fără să vreau, un sufleţel care credea în mine, şi de atunci am fost mai rezervat. Mai bine le fac o surpriză şi îi externez pe neaşteptate decât să îi amărăsc.

Performanţă: mortalitate zero
V-au dorit străinii?
Ei pe mine - da, dar eu pe ei - nu. Aici e viaţa mea, aici e munca mea. Acum 22 de ani, când am venit aici, de la spitalul unde lucra profesorul Agripa Ionescu, m-am trezit singur în patru camere şi cu 100 de copii morţi pe an. Am reuşit să punem pe picioare o clinică, să formăm o echipă de profesionişti şi să avem mortalitate zero. În Europa există 17 clinici de chirurgie plastică acreditate, iar noi ne numărăm printre ele. Am primit ofertă din SUA, dar misiunea mea e aici, pentru copiii din România.

„Ştiu plasticieni care sunt şomeri”
Învăţământul nostru medical e la standarde? De ne pleacă doctorii din ţară?
Cred că tinerii de astăzi au altă mentalitate decât aveam noi. Când eram student, învăţam după cărţi trase la xerox, unde abia se vedeau textele, iar pozele deloc. Acum, tinerii au cărţi, CD-uri, DVD-uri, acces la internet. E o altă generaţie, o lume deschisă şi competitivă. Noi ne gândeam la muncă, la rezultate. Ei doresc confort rapid: casă, maşină şi câştiguri bune. Însă medicii tineri aleg străinătatea pentru că la sfârşitul facultăţii nu îi aşteaptă mare lucru. Eu după şase ani de studiu am primit parafă. Ştiu chirurgi plasticieni care sunt şomeri. După 12 ani de studiu, şase de facultate şi şase de specializare, e o perspectivă sumbră. Einstein dacă vine, nu-l pot angaja. Posturile sunt blocate. De asta pleacă medicii din ţară.

Aţi fost vreodată pacient?
Acum doi ani mi-am rupt tendoanele şi nu mai puteam sta în picioare. Am stat internat 40 de zile. M-a operat profesorul Ioan Lascăr. Ca pacient am avut ceva nelinişti. Dacă Lascăr avea vreo şedinţă sau alte treburi şi nu trecea o zi pe la mine, mă gândeam că o fi apărut vreo complicaţie şi evită să-mi spună. În rest, în spital m-am simţit ca acasă. Nu am avut temeri. Ştiam pe mâinile cui m-am lăsat.

Şi-a operat soţia
Aţi avut „sub bisturiu” vreun membru al familiei?
În 1998 am operat-o pe soţia mea, Mihaela. A fost decizia ei. În mine a avut cea mai mare încredere. Fiind şi ea medic, a vrut cu anestezie locală pentru a fi conştientă şi a putea comunica pe toată durata intervenţiei. Pentru mine, emoţiile mari au fost înainte de a intra în sală. Este un om drag, nu un pacient oarecare. Nu puteam privi doar profesional. Componenta emoţională era covârşitoare. Însă, când am început operaţia, a dispărut această stare şi m-am gândit doar cum să-mi fac meseria cât mai bine.

Copiii vă iubesc?
Toţi. Aici, în spital, familia devine membru al echipei medicale, iar echipa medicală devine familie. O dată a venit la spital un băieţel, pacientul meu, căruia îi făceam operaţii de reconstrucţie, şi mi-a zis: „Măi, Dane, mai fă-mi ceva la mâna asta!”. Ăla micu îşi grăbise mama să-l aducă înainte de programare. Nu mai avea răbdare şi credea în mine atât de tare, încât cerea singur operaţia.
Am foşti pacienţi care au ajuns să-mi fie studenţi.

„Dumnezeu m-a pus în situaţia de a face bine oamenilor, de a schimba destine. Meseria asta e o condamnare la perfecţiune.”,Dan Enescu

Fostă pacientă, acum medicinistă
Georgiana Scărişoreanu este din Petroşani, are 20 de ani şi e studentă în anul I la Medicină la Craiova. În alegerea carierei, decisivă a fost întâlnirea cu prof. Enescu, medicul care i-a salvat viaţa. „La 4 ani şi jumătate am avut un accident şi am ajuns la spital cu arsuri pe 80% din corp. Cu dotările de atunci, domnul profesor mi-a salvat viaţa. Opt luni am petrecut în spital şi am în minte acele zile, clare ca şi cum ar fi fost ieri. Căldura sufletească pe care am simţit că o iradia medicul meu m-a făcut să vreau să fiu ca el. Şi sper că voi reuşi să devin un medic bun, să salvez la rândul meu vieţi”, ne-a declarat Georgiana.

150 000 de intervenţii chirurgicale a realizat, până în prezent, prof. dr. Dan Mircea Enescu