În numai 55 de secunde, cutremurul de pe 4 martie 1977 aproape a pus România la pământ, a ras oraşul Zimnicea şi a făcut peste 10.000 de răniţi. Nume mari ale medicinei româneşti, pe atunci studenţi sau rezidenţi, au trăit o veritabilă probă de foc: pe umerii lor, lipsiţi de experienţă, a căzut responsabilitatea îngrijirii răniţilor.

Prof. dr Monica Pop, directorul Spitalului de Oftalmologie, şi prof. dr Mircea Beuran, şeful Clinicii de Chirurgie a Spitalului Floreasca, au povestit, pentru „ring”, dureroasa experienţă pe care au trăit-o.

Pe scări, nouă etaje
„Eram cu soţia mea, Magda, la aniversarea unor prieteni, la etajul IX al unui bloc din Drumul Taberei. Când a început să se mişte, să se balanseze totul, blocul s-a spart, efectiv. Am coborât pe scări. Eram studenţi, eu, Magda şi Monica Pop. Familia la care ne aflam în vizită ne-a dus cu maşina la căminul de familişti din Regie unde locuiam. Pe drum am înţeles cât de mare era jalea. Oamenii alergau pe străzi, auzeam că a căzut tot centrul, la fel şi Casata”, ne-a povestit prof. dr Mircea Beuran.

Prim-ajutor într-o clădire afectată
S-au dus la Spitalul Giuleşti să-şi ofere ajutorul. Acolo, o pacientă născuse în timpul cutremurului, dar situaţia era sub control, aşa că au plecat spre Spitalul de Urgenţă. „Am mers pe jos de la Giuleşti la Urgenţă. Nu eram singurii. Întreg personalul medical, de la doctori la infirmiere, venise la serviciu. Pansam, suturam răni, făceam deşocare, totul la lumina unei lămpi cu gaz. Până prin `90 au mai existat lămpi cu gaz în magazia blocurilor operatorii. O zi şi jumătate am muncit în continuu. Apoi, spitalul a fost evacuat, pentru că fusese grav afectat de cutremur, iar bolnavii - mutaţi la Spitalul Militar. Îmi aduc aminte că, în unele locuri, prin crăpături, se vedea dintr-o încăpere în alta. M-am mutat apoi la Spitalul Colţea şi am continuat să ajut răniţii. Oamenii erau bulversaţi. Fiecare avea povestea lui, fiecare voia să fie ascultat”, explică prof. dr Beuran.

Au băut ser fiziologic
„Niciodată nu voi putea uita acea noapte. Am plecat la Camera de Gardă a Spitalului de Urgenţă. A fost de neimaginat. Am cusut plăgi pe viu, pentru că se terminase anestezicul. Se oprise apa. De sete, ne udam buzele şi noi, şi pacienţii cu ser fiziologic. Degeaba. E sărat şi nu are efect, plus că era aberant să-l stricăm aşa. Aveam nevoie de el pentru răniţi. Erau, de jur împrejur, numai trupuri sfârtecate. Fiecare medic a primit un salon plin de răniţi de care trebuia să aibă grijă. Cum? Cu o vorbă bună? Îmi amintesc de o femeie care venise cu trupul retezat în două. Era vie, conştientă. 10 minute a trăit aşa. Mă tot întreba «Voi muri?», iar eu îi tot repetam că nu. Până la urmă a decedat. A fost un coşmar”, îşi aminteşte prof. dr Monica Pop.

1.578 de victime a făcut cutremurul din `77, dintre care 1.424 numai în Bucureşti, iar în toată ţara au fost 11.300.

Este Cenuşăreasa bugetului, cu doar 4% din PIB, şi a ajuns să fie arătată cu degetul la orice colţ de stradă. Aşa se prefigurează, astăzi, soarta sistemului sanitar din România. Mai mult, medicii sunt puşi la zid. Sunt şterse cu buretele toate meritele muncii lor. S-au găsit „soluţii” pentru remedierea subfinanţării Sănătăţii: vânătoarea halatelor albe, coplata şi urmărirea cu poliţia a pacienţilor aflaţi în concedii medicale. ”ring” a iniţiat Campania „Salvaţi Sănătatea!”, prin care doreşte să vă readucă în atenţie doar câteva dintre personalităţile lumii medicale, realizările lor şi modul în care cred ele că s-ar redresa sistemul.