Cele trei părţi ale volumului „frumoasele străine” (Humanitas, 2010) adună textele publicate în foileton de Mircea Cărtărescu în revista „7 seri”. Cu toate că vorbim despre un scriitor care încearcă să se ţină deoparte de lumea literară, cea mai mare parte a subiectelor din carte vin exact din această lume.

Şi este o lume predispusă la umor, fie că este vorba despre „duzina” de scriitori români selectată de francezi pentru programul Belles etrangeres în 2005, ori de traducătorii şi spectatorii insoliţi din cealaltă parte a continentului, sau, cum se întâmplă în ultima povestire a volumului, despre provincia de literatură bufă pe care o poţi regăsi cam oriunde în România (şi Bucureşti). Asemenea oricărei cărţi de umor care se respectă, „frumoasele străine” îţi face poftă de mâncare.

Lucru oportun după o primă povestire în care spaima plicului cu Antrax este dusă până la ultimele consecinţe comice. În fond, câţi scriitori cunoaşteţi care ar trimite prin poştă 100 de euro doar ca să se amuze?! Dar, încă din primele paragrave ale cărţii, Mircea Cărtărescu recunoaşte că a cam înflorit faptele. Deci, staţi comod, zâmbetul coboară până în zilele îngheţate ale anilor `80. Chiar şi în aceste texte, care par scrieri de context pentru volumele care l-au făcut cunoscut, Mircea Cărtărescu îşi duce mai departe cartografierea unui tip de scriitor.

Scriitorul care ironizează deopotrivă solemnitatea goală, dar şi avangardismele riscate. Te face să râzi de Nichita Stănescu înlănţuit de braţul lui Marin Sorescu într-o scenă antologică, dar şi de poetul african care se plimbă dintr-o bursă în alta aclamat de public pentru o performanţă literară demnă de „dansez pentru tine”. Cu acest volum, Mircea Cărtărescu declara că încheie trilogia inocenţei deschisă cu „De ce iubim femeile” şi continuată cu „Enciclopedia zmeilor”.