Dacă te întrebi ce mai înseamnă un roman de dragoste în secolul XXI, răspunsul este la îndemână. Poate că poveste românească de dragoste nu este chiar cel mai atractiv slogan pentru un cititor.

„Apropierea” (Cartea Românească, 2010), de Marin Malaicu Hondrari, este un roman căruia puţin îi pasă de stereotipuri. Iar oamenii îndrăgostiţi, nici ei nu prea se sinchisesc de clişee.

„Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite”, aşa începe manifestul iubirii semnat de Malaicu Hondrari. Din păcate, oricâtă nuanţă de tabloid poate să pară că ascunde o poveste de dragoste azi, „Apropierea” o să-i dezamăgească pe cei care caută dialoguri în cărţi. Povestea schiţată de Hondrari se desfăşoară în interiorul a şase personaje şi un carneţel. Tot dezamăgiţi vor fi cei care vor căuta să descurce vocile diferite ale protagoniştilor, pentru că nu vocile, ci povestea este cea care călătoreşte dintr-o povestire interioară în alta numai la persoana întâi.

Sparge tiparele tradiţionale
Sigur, cei care au fost conştiincioşi în liceu îşi amintesc despre „Patul lui Procust” sau de „Roşu, Galben, Albastru” şi de contrele literare dintre Camil Petrescu şi Ion Minulescu pe urmele lui Proust sau Joyce. Dar „Apropierea” apare la ani-lumină de istoria literară. Azi, o poveste de dragoste poate să îl surprindă pe cititorul de romance schimbând cu totul reperele şcolăreşti. În primul rând că nu se întâmplă doar între două persoane, ci, cum spuneam, între şase personaje şi toată poezia lumii.