Astfel justifica domnitorul Gheorghe Bibescu necesitatea construirii unui teatru naţional, construcţie ce ar fi adus cu ea, la vremea respectivă, o consolidare şi o dezvoltare a limbii şi literaturii româneşti. Proiectul a fost dus la bun sfârşit în 1852, după ce a trecut prin dese modificări de buget şi prin evenimentele de la 1848.

Puţini bucureşteni cunosc faptul că actualul Teatru Naţional nu are decât o legătură de nume cu vechiul lăcaş de cultură a cărui construcţie a fost finalizată în 1852. Ideea construirii primei clădiri a prins contur în 1840, când „Obşteasca Adunare” i-a propus domnitorului Alexandru Ghica un proiect de realizare, pe cheltuiala statului, a unui Teatru Naţional. Ulterior, domnitorul Gheorghe Bibescu a aprobat ridicarea acestuia pe locul Hanului Filaret, care se întindea până la mijlocul Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi care suferise pagube importante în timpul cutremurului din 1838.

Naşterea Teatrului cel Mare din Bucureşti
Comisia însărcinată cu ridicarea teatrului a propus, în 1843, proiectul unor arhitecţi celebri din Paris, Munchen şi Viena. Câştigător a fost planul arhitectului C. Roesner, din Munchen, însă domnitorul Gheorghe Bibescu s-a opus, preferând planul Villacrose, asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft şi-a dat acordul în 1846. Lucrările au început în mai 1848, însă au fost întrerupte din cauza evenimentelor din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Ştirbey, s-a reluat licitaţia pentru terminarea construcţiei. Arhitectul A. Hefft a cerut suplimentări succesive de buget, iar după accelerarea lucrărilor Teatrul cel Mare este terminat, în sfârşit, şi are inaugurarea pe 31 decembrie 1852.

Teatrul, o instituţie naţională
Primul director al Teatrului cel Mare a fost Costache Caragiale, iar prima reprezentaţie, cea din 31 decembrie 1852, a fost cu piesa „Zoe sau Un amor românesc”. Mai târziu, în 1864, primul-ministru Mihail Kogălniceanu a hotărât ca lăcaşul de cultură să devină instituţie naţională. În 1875, în timpul domniei lui Carol I, directorul de atunci, Alexandru Odobescu, a pus pe frontispiciul clădirii denumirea „Teatru Naţional”. În această perioadă avea să vadă luminile rampei piesa „Răzvan şi Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar în timpul Războiului de Independenţă teatrul a organizat reprezentaţii în folosul soldaţilor răniţi şi pentru întreţinerea spitalelor.

Dramaturgi celebri, actori legendari
Pe scena Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei au prins viaţă piese de referinţă din literatura română, printre autori numărându-se Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Tudor Muşatescu sau Camil Petrescu. Scena a fost onorată de prestaţia unor actori care au intrat în legendă, precum Constantin Nottara, Aristiţa Romanescu, Elvira Popescu, George Calboreanu sau George Vraca. Primele probleme au apărut după cutremurul din 1940, când clădirea a fost avariată, nu suficient însă pentru a fi demolată. Pe 24 august 1944, Teatrul Naţional a fost distrus de bombardamentele aliaţilor care ţinteau Palatul Telefoanelor.

De la Teatrul cel Mare la Novotel
Ca instituţie, Teatrul Naţional a continuat să funcţioneze în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piaţa Amzei, dar şi în sălile de festivităţi ale Cercului Militar Central şi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab. Terenul fostului Teatru cel Mare a rămas multă vreme viran, iar după 1990 s-a construit aici clădirea Novotel. Treptat, atenţia autorităţilor comuniste s-a îndreptat înspre terenul situat vizavi de Universitate şi de Biserica Enei, cunoscut şi ca Maidanul Primăriei, care era folosit de jandarmi pentru antrenamente şi unde, ulterior, s-a instalat Circul Krately sau, mai târziu, Circul de Stat.

„Pălăria” cu bucluc
În decembrie 1973 a fost inaugurată clădirea Teatrului Naţional din Piaţa Universităţii, proiect realizat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea şi Nicolae Cucu. Arhitectura clădirii se înscria în modernismul anilor ’60, însă aceasta a rămas neterminată la exterior. Celebra „pălărie” i-a displăcut lui Ceauşescu, fostul dictator dispunând, după incendiul din 1978, care a distrus Sala Mare, remodelarea clădirii atât la interior cât şi la exterior. Refacerea, executată de arhitectul C. Lăzărescu, s-a înscris în tipicul insipid al construcţiilor din anii ’80.

„Teatrul cel nou din Bucureşti este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase teatre din Europa şi o podoabă a Capitalei” , Ziarul “Bukarester Deutsche Zeitung”, în 1852.

Articol realizat cu sprijinul www.rezistenta.net