Gelu Diaconu 05.07.2010

Biserica Kretzulescu, simbol al centrului Bucurestilor

ISTORIE. Un monument care a rezistat aproape trei secole in „buricul targului”

În dinamica necontrolată a construcţiilor care umbresc, prin derapajul estetic, frumuseţea clădirilor vechi ale Capitalei, mai supravieţuiesc totuşi construcţii de o valoare inestimabilă. Scăpată de cutremure şi de „furia roşie” a comuniştilor, Biserica Kretzulescu a rămas, peste timp, o dovadă că încă mai există respect pentru moştenirea arhitectonică lăsată de înaintaşi.

Data de 15 august 1714 este una însângerată în istoria Ţării Româneşti, în acea zi având loc decapitarea, la Istanbul, a domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fiilor lui, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, dar şi a ginerelui, vistierul Ianache Văcărescu. Martor la moartea celor şase creştini a fost Iordache Kretzulescu, aflat la Istanbul împreună cu soţia sa, Safta, fiica domnitorului. Reveniţi din exil în 1718, cei doi au hotărât să ridice o biserică drept mulţumire lui Dumnezeu că au scăpat de la moarte. Lăcaşul de cult urma să fie construit pe locul unei biserici mai vechi de lemn. Aşezământul, care a fost ridicat în mijlocul caselor deţinute de familia boierului, era la ieşirea din oraş, prin faţa lui trecând Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi), care făcea legătura între Curtea Domnească şi Palatul Domnesc de la Mogoşoaia.

Naşterea Bisericii Kretzulescu
Piatra de temelie a Bisericii Kretzulescu a fost pusă în 1720, la doi ani după revenirea din exil de la Istanbul a Domniţei Safta Brâncoveanu şi a soţului ei, Iordache Kretzulescu. Acesta fusese numit de domnitorul Nicolae Mavrocordat mai întâi mare logofăt (ministru de externe), iar mai apoi mare vornic (prim-ministru). Biserica a fost terminată în 1722, meşterii necunoscuţi care au lucrat la construirea ei respectând caracteristicile arhitectonice ale epocii brâncoveneşti. Marele logofăt a ridicat în vecinătatea bisericii şi un han, pentru faptul că acolo se afla pe atunci bariera de nord a oraşului, pe „uliţa cea mare” sau „Podul Mogoşoaiei”, locul respectiv fiind numit „Puţul cu zale”. Hanul a fost demolat mai târziu pentru construirea Palatului Regal.

Istorie zbuciumată
Cutremurul din 1836 a distrus turnul bisericii, care a fost refăcut în 1859 într-un stil neoclasic, cu o turlă din lemn acoperită cu tablă. Lucrările de renovare au schimbat arhitectura iniţială şi au îndepărtat toate decoraţiile exterioare. Au fost suprimate coloanele interioare, a fost transformată catapeteasma, iar fresca originală a fost înlocuită cu o pictură în ulei a lui Gheorghe Tattarescu. O altă restaurare a avut loc între anii 1935 – 1936, după planurile arhitectului Ştefan Balş, încercându-se aducerea bisericii la forma iniţială. De asemenea, monumentul a fost reparat şi între anii 1942 – 1943, din cauza cutremurului din 1940.

Cutremurele din Vrancea şi... cutremurul comunist
Transformările Bisericii Kretzulescu nu s-au oprit însă aici, lăcaşul suferind restaurări atât la exterior, cât şi la interior, din cauza cutremurului din 1977. Cea mai grea încercare prin care a trecut monumentul ortodox a fost însă cea legată de dorinţa conducerii comuniste de a o demola deoarece se afla în imediata apropiere a Comitetului Central al PCR. Salvarea a venit din partea arhitecţilor şi a preşedintei de Onoare a Uniunii Arhitecţilor din România de la acea vreme, Henriette Delavrancea-Gibory. Astfel, s-a reuşit continuarea muncii de restaurare după stricăciunile provocate de cutremurul din 4 martie 1977.

Gloanţele revoluţiei din 1989
Piaţa Palatului a fost una dintre cele mai fierbinţi zone ale Capitalei în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Aflată în imediata apropiere, Biserica Kretzulescu nu a scăpat de gloanţele trase dinspre sediul CC al PCR înspre blocul turn şi înspre Sala Palatului. Ultima restaurare a fost începută în 1996 şi a durat până în 2003. Sub îndrumarea arhitectului Victor Popa, a fost refăcut acoperişul, după ce o crăpătură longitudinală din el a fost acoperită cu o masivă calotă de fier şi beton, zidurile au fost consolidate iar pereţii exteriori au fost reparaţi, cărămizile sparte de gloanţe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în zilele revoluţiei fiind înlocuite cu altele noi.

„Era frumoasă vremea când casele erau biserici, faţă de acum, când bisericile sunt case” , Sf. Ioan Gură de Aur (347 – 407) Episcop al Bisericii Ortodoxe

Comenteaza aici:

Dimensiune font:

Taguri:

Comentarii:

Afisari:

2714 (ultima in 05.07.2010)

Rating:

(6 voturi )

Mai citeste: