Deopotrivă contestat şi iubit, adulat şi dispreţuit, controversat şi merituos, Adrian Păunescu rămâne, fără îndoială, una dintre personalităţile literaturii române contemporane. Departe însă de sfera artistică a vieţii poetului, problemele legate de identitate, de limba neamului din care face parte, de realităţile societăţii româneşti în ansamblu, sunt tot atâtea chestiuni care se cer discutate şi clarificate. Cu ocazia alegerii ca membru de onoare în Academia Republicii Moldova, Adrian Păunescu a acordat, în exclusivitate, un interviu ziarului „ring”, în care a încercat să-şi regăsească tonusul şi puterea cuvântului care l-au făcut cunoscut.
Domnule Adrian Păunescu, ce înseamnă pentru dvs. alegerea ca membru în Academia Republicii Moldova?
Pentru mine este cel mai înalt moment de fericire şi demnitate pe care-l trăiesc. Îmi pare groaznic de rău că nu mai este printre noi tata, care a iubit foarte mult Basarabia, că nu e aici să se bucure. Îmi pare rău că nu este Grigore Vieru, care s-a zbătut mult să-i apropie de mine pe intelectualii basarabeni. Îmi pare rău că nu este prietenul meu, marele ziarist evreu de la Flacăra, Dan Bîrlădeanu, care ştia să se bucure de ceea fac eu. Nu mai am nici rude prea multe şi, la un moment dat, nici nu ştiu cu cine să împărtăşesc această bucurie care este mare de tot.
Cum vedeţi situaţia intelectualului din România în condiţiile în care, iată, unele legi sunt făcute mai degrabă împotriva decât în favoarea lor?
Ce se întâmplă la noi, în general prigonirea intelectualilor, este un fapt negativ al unui regim. Mai mult decât atât, nici nu ştiu dacă în afară de fascism sau bolşevism, în fazele iniţiale, şi-a permis cineva asemenea erori faţă de intelectuali. Pot să se facă erorile astea în numele a orice, dar ele au până la urmă aceeaşi consecinţă, şi anume îndepărtarea intelectualilor de misiunea lor, care este una de iluminare a poporului din care vin. Autorităţile îşi demonstrează ura faţă de demnitatea lor. De pildă, chestia cu drepturile de autor: astea sunt pedepsele lui Băsescu pentru autori. Este o lume a absurdului, creată de actualii lideri. Nu mai ştiu ce să facă să izgonească poporul din România, şi mai ales pe intelectuali.
„O să te ţinem ca pe Ilaşcu!”
Veţi susţine pe 30 august, la Chişinău, când veţi primi însemnele de membru de onoare al Academiei, un discurs consacrat limbii române. În acest context, ce părere aveţi despre cei care afirmă existenţa limbii moldoveneşti?
E dreptul lor să îşi caute o ieşire din situaţia de înstrăinare în care au fost obligaţi să trăiască. N-aş vrea să fim radicali. În general, radicalismul în necunoştinţă de cauză duce la rezultate rele. Atâta vreme cât a spune moldovean nu înseamnă a nega apartenenţa la ideea de român, nu e nicio problemă. În general, de pe malul Dâmboviţei este foarte uşor să faci socoteli radicale pe malul Bâcului. Lucrurile trebuie luate încet şi deştept. Nu se poate intra în forţă, ca la duşmani. Ăştia sunt fraţii noştri, sunt cei care, printr-un hazard istoric, printr-o nenorocire a hărţii, au avut de suferit la fel de mult ca şi ardelenii. Ne purtăm cu ei ca şi când ar fi vinovaţi.
Ce, ei au făcut tratatul Ribbentrop-Molotov?
Ce sentimente vă încearcă în momentul trecerii Prutului? Simţiţi că mergeţi în altă ţară, sau simţiţi că acel loc este o parte a teritoriului românesc?
Multă vreme am simţit că merg în altă ţară. Uneori, când merg prin Chişinău, parcă merg printr-o metropolă străină. Dar atunci când mă apropii de oameni îmi dau seama că mă aflu într-un oraş românesc, în care trăiesc şi alte naţii care pot convieţui. Sunt privit acum altfel la Chişinău. Eu n-am avut acces în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la începutul libertăţii noastre. Am fost arestat la graniţă, mi s-au confiscat cărţile şi casetele în mai multe rânduri. M-au arestat şi dincolo de Nistru. Smirnov striga la mine: „Adrian Păunescu, când republica ta va recunoaşte Republica Nistreană, atunci îţi dăm drumul! Ca pe Ilaşcu te vom ţine!”.
Starea de sănătate a poetului este mai bună
Domnule Păunescu, spuneţi-ne, vă rog, cum mai staţi cu sănătatea?
Mai bine decât acum câteva luni, dar nu foarte bine. Lucrurile sunt staţionare într-un punct mai bun, dar nu cred că am evoluat în ultimele săptămâni. De pildă, chestiunea cu drumul la Chişinău mă istoveşte, mă consumă formidabil. Îmi număr paşii pe treptele de la Sala Azurie pe care mi-a descris-o admirabilul preşedinte al Academiei Moldovei, Gheorghe Duca. Eu de patru luni nu prea am ieşit, nu prea sunt obişnuit acum să merg mult, respir mai greu când fac efort. Sunt obosite, atinse şi inima, şi ficatul, şi rinichii. M-a ajutat enorm faptul că n-am putut mânca, şi asta mi-a lăsat sângele să se limpezească, să se subţieze. Forţa de muncă intelectuală este întreagă, dar nu pot scrie de mână mult. Dictez de cele mai multe ori. Aşa apar dictatorii.
„Poate că după atâta tristeţe ar trebui să spun un mesaj către oamenii care-şi urmează destinul: păstraţi-vă credinţa, rămâneţi voi înşivă şi faceţi ceea ce vi se pare corect să faceţi, pentru că până la urmă va veni şi răsplata” , Adrian Păunescu
