De ani şi ani, România se leagănă în ridicole explicaţii care ţin loc de realităţi. N-avem ce ne trebuie, dar trăncănim pluralist despre ceea ce ne trebuie. S-a produs un proces de tăbăcire a pieilor de larg consum. Ele suportă orice şi merg mai departe. Nu le mai atinge niciun reproş. Poetul colonel Nicolae Tăutu a participat cândva la o şezătoare literară, în timpul căreia cei prezenţi s-au comportat foarte disciplinat, au fost foarte liniştiţi şi au aplaudat exact atunci când trebuia. Târziu a înţeles recitatorul că pe scaune erau nişte surdomuţi. Ei nu auzeau nimic. La un semn discret al directorului şcolii, bine ascuns de ochii prezidului, ei aplaudau.
S-au distrus aproape toate industriile ţării. S-a vândut pe nimic materia primă. De exemplu, am livrat străinilor pădurile, am subdimensionat producţia de mobilă. Am vândut fabricile de ciment, astăzi cumpărăm ciment la preţ de monopol străin. Am dărâmat marele combinat porcin de la Beregsău, ungurii şi-au făcut un combinat porcin la câţiva kilometri de combinatul nostru, astăzi ne plângem că n-avem carne în magazine, sau avem, dar e de import. Şi în rest, explicăm. Foarte mulţi deşteptaţi au învăţat să vorbească şi, în loc să-şi prezinte faptele pentru care au fost numiţi, cei care sunt numiţi trăncănesc. Preşedintele Băsescu şi premierul Boc au devenit chiar campioni în materie. Ei contemplă dezastrul în care au adus ţara, deşi nici înainte de mandatul lor situaţia nu era perfectă, şi ne povestesc mişcările mondiale, neputinţele naţionale, insistând pe măsurile de sărăcire drastică a populaţiei. În toată lumea civilizată, după cum se vede cu ochiul liber, criza se tratează cu bani. La noi, criza se adânceşte prin reducerea banilor pe care-i merită cetăţenii. În schimb, explicaţiile abundă. Industria trăncănelii e în plin avânt.
Obiceiul s-a extins în întreaga societate. Pierdem întreceri sportive, de handbal, de fotbal, de atletism, nu mai ajungem la olimpiade, la campionate mondiale şi europene şi apar diverşi înţelepţi de cabinet, care nu şi-au făcut ucenicia în aerul aspru al performanţei îndelungate, şi dau din gură. Ei n-au nicio responsabilitate. Ceilalţi sunt vinovaţi. În schimb, lefurile acestor mari pierzători cresc şi contractele lor se tot lungesc, să aibă timp să rateze încă şi alte obiective, dar să-şi lustruiască bine verbiajul. Controlul opiniei publice asupra acestor domenii e la fel de vag şi de ineficient ca şi cel care ar trebui să se exercite asupra demnitarilor, asupra parlamentarilor, asupra miniştrilor, dar nu apucă să-i atingă.
De tot râsul şi de tot plânsul sunt trăncănelile de după decizii. Preşedintele cheamă partidele la Cotroceni să se sfătuiască împreună în probleme deja soluţionate, fraudulos, e adevărat, dar soluţionate, cum ar fi legea pensiilor. Supratrăncăneala de Palat nu e mai puţin nocivă decât bârfele de doi bani din cercurile politice obişnuite. Aceeaşi neimplicare, aceeaşi oribilă fentă de corp, că adică ne doare, dar nu putem face nimic, mereu aceeaşi greaţă în răspunsurile pe care aleşii trebuie să le dea poporului, când poporul îi întreabă de ce am ajuns în halul în care am ajuns. Otrăvita pălăvrăgeală care ţine loc de realitate goleşte România de oameni valoroşi.
