În ultimii ani ai comunismului din România, interesul pentru prezervarea clădirilor vechi şi a monumentelor arhitectonice a fost aproape nul. S-a demolat de-a valma, iraţional, singurul criteriu al buldozerelor fiind acela dat de necesitatea deschiderii terenului pentru construcţiile de tip socialist. Printre cele mai vânate victime ale furiei distructive a regimului Ceauşescu au fost lăcaşele de cult. Unele au devenit amintire, pentru altele singura opţiune fiind „mutarea”. „ring” vă prezintă, astăzi, istoria Bisericii „Sf. Ioan Nou“, o „supravieţuitoare” salvată prin metoda translării.

Bucureşti, mai 1986: o capitală sumbră, prăfuită, un oraş călcat în picioare, pentru care nici primăvara sosită după una dintre cele mai dificile ierni din istoria recentă nu mai înseamnă o renaştere a naturii şi a speranţelor. Oamenii privesc neputincioşi la modul barbar în care clădirile urbei lor sunt puse la pământ la ordinele conducătorului iubit. Secole de istorie sunt făcute praf odată cu înaintarea utilajelor. În iureşul demolărilor, mai multe biserici şi clădiri de o importanţă arhitectonică inestimabilă sunt transformate în mormane de moloz. Soluţiile înaintate conducerii de partid şi de stat de arhitecţi şi de importanţi oameni de cultură pentru salvarea unor monumente sunt privite cu suspiciune. Totuşi, ca un gest de mărinimie, nomenclatura comunistă acceptă o metodă ingenioasă: translarea. Astfel a fost salvată şi Biserica „Sf. Ioan Nou“, operaţiunea de mutare fiind executată pe 30 mai 1986.

O istorie de peste două secole
Biserica „Sf. Ioan Nou“ s-a aflat iniţial chiar la intersecţia Bdului Coşbuc (acum, Corneliu Coposu) cu Bdul 1848 (actualmente I.C. Brătianu). La sfârşitul secolului al XVII-lea, aici fusese ridicată, în tradiţia vremurilor, o biserică de lemn, modestă, fără turlă. În 1756, starostele de boiangii Ioniţă Croitorul construieşte o nouă biserică, ajutat fiind de breslaşii cojocari şi boiangii care îşi aveau afacerile în zonă. Lăcaşul de cult este sfinţit în 1766, cu învoiala Mitropolitului Grigorie, fiind închinat ca metoh Mitropoliei în acelaşi an, pe 12 august. Pe documentul de la acea dată apare denumirea „Biserica «Sfântul Ioan Cel Nou» din Podul Şerban Vodă”. Mai târziu, în 1790, se găseşte sub îngrijirea vornicului Ştefan Pârscoveanu, lăcaşul aflându-se lângă proprietăţile sale de pe Podul Şerban Vodă. Biserica a fost denumită o perioadă „a Pârscoveanului”, datorită faptului că vornicul a oferit banii necesari pentru restaurare.

Supravieţuind vremurilor...
Refăcută în 1818 de ieromonahul Ioanichie, Biserica „Sf. Ioan Nou“ a fost grav afectată de Focul cel Mare din 1847, fiind reparată de starostele de boiangii Iordache. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită aşezării sale lângă Piaţa Mare (Halele Centrale sau Piaţa Unirii), a fost redenumită „Biserica «Sf. Ioan Nou» de la gura pieţei” sau „Sf. Ioan – Piaţă”. A mai fost restaurată între anii 1933 şi 1940, în timpul Patriarhului Miron Cristea, de Comisia Monumentelor Istorice. A fost deteriorată serios de bombardamentele din 1944 şi de cutremurul din 4 martie 1977, fiind reparată de fiecare dată.

Strivită între blocuri
Planurile de sistematizare elaborate după cutremurul din 1977, care prevedeau deschiderea axelor nord-sud, est-vest, au transformat mare parte din centrul Bucureştiului într-o ruină. Cartiere întregi, precum Uranus, au fost rase de pe suprafaţa pământului. Biserica „Sf. Ioan Nou“, fiind prea vizibilă pe o arteră principală şi stând în calea lărgirii actualului Bulevard Coposu, părea victimă sigură. Totuşi, autorităţile au admis soluţia translării, proiecţia şi execuţia lucrării aparţinând unei echipe conduse de inginerul Eugen Iordăchescu. Pe vechiul loc al lăcaşului a fost construit un bloc cu zece etaje.

23 de metri este distanţa pe care s-a efectuat translarea Bisericii „Sf. Ioan Nou“, unghiul fiind de 37 grade.