Avem maşinării complexe care prepară zeci de feluri de cafea, însă nu prea mai avem cafenele specifice. O cafea se poate bea oriunde în ziua de azi, inclusiv de la automatele aflate peste tot. Odinioară însă, cafeneaua avea un farmec aparte: nu era doar un loc unde se putea consuma cunoscuta licoare, ci şi unul unde oamenii se întâlneau ca să discute afaceri, să comenteze evenimentele la zi sau să-şi etaleze garderoba, automobilul „de fiţe” ori noile cuceriri.

Dominaţia exercitată de o putere externă asupra unei societăţi aduce cu sine adaptări specifice ale societăţii în cauză. La noi, influenţa turcească nu s-a mărginit să-şi facă simţită prezenţa doar la nivel politic, ci şi în comportamentul oamenilor, în obiceiurile lor cotidiene, în felul lor de a fi. Şi cum „licoarea neagră” a pătruns la noi, după unele surse, pe la începutul secolului al XVI-lea, nu au întârziat să apară locurile unde aceasta putea fi consumată, alături, desigur, de o pipă sau de o narghilea. Prima „cahvenea” (de la turcescul kahve-hane, care însemna local public unde oamenii beau cafea, fumau tutun şi jucau zaruri, table sau cărţi) a Bucureştilor este atestată documentar în 1667, proprietar fiind, cum altfel, un fost ienicer pe nume Kara Hamie. Cafeneaua se afla în centru, în apropiere de locul unde se va construi Hanul Şerban Vodă, pe locul căruia azi este sediul Băncii Naţionale.

De la turceştile kahve-hane la localuri europenizate
Cu timpul, cafenelele au devenit spaţii unde opiniile se exprimau liber, intrând astfel în conflict cu mai-marii zilei. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea erau strict interzise „vorbele”, adică discuţiile defavorabile la adresa domniei sau a „devletului” (împărăţia turcească). Printre instrumentele folosite în cafenelele vremii se găseau filigeanele şi zarfurile (ceştile şi suporturile lor metalice), tigăile de prăjit, pivele de pisat, sitele de cernut, ibricele de aramă şi de tinichea, dar şi linguriţele pentru zahăr sau dulceaţă. Un moment important în evoluţia cafenelelor bucureştene este cel al apariţiei, pe lângă cele turceşti, a celor cu specific european, care aveau „instalaţii” mai îngrijite.

O deschizătoare de drumuri: cafeneaua Fialkowski
Un întreprinzător polonez, Fialkowski, care fusese adus la noi de cofetarul Comorelli, închiriază, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, tot parterul şi subsolul casei Torok de pe strada Câmpineanu (care se afla pe locul unde azi este Blocul Adriatica de vizavi de Hotelul Continental). „În acest nou stabiliment, decorat cu un lux parisian, se găseşte (sic!) bonboane de Paris, prima calitate; cartonagiu cel mai bogat şi mai elegant; bonboniere cutii pentru Anul Nou; coşnicioare de mireasă etc.” (George Potra, “Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981). Localul, care „avea un salon fasionabil, ca cele de la Paris, pentru consumatorii de cafea, ciocolată şi ceai”, avea să fie, până la desfiinţarea lui în 1898, spaţiul de întâlnire a numeroşi actori, ziarişti, diplomaţi sau scriitori, printre aceştia numărându-se I.L. Caragiale, Ion Minulescu, Alexandru Macedonski, Nicolae Filimon, Matei Millo sau Alexandru Xenopol.

Terasa Oteteleşanu şi boema bucureşteană
Un alt loc foarte popular unde oamenii preferau să-şi ia „şvarţul”, „turceasca” sau „filtrul” a fost Terasa Oteteleşanu. Pe locul unde astăzi se află Sala Savoy a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, odinioară au existat casele marelui vornic Iancu Oteteleşanu. În 1860, lângă aceste case va fi deschis Hotelul Oteteleşanu (ulterior Frascati), la parterul căruia va fi inaugurat localul „Grand Café Otetelechano”. Mai târziu, în imediata vecinătate, pe locul unde azi este Palatul Telefoanelor, va fi deschisă vestita Terasă Oteteleşanu, loc frecventat de nenumărate personalităţi ale vremii, precum Tudor Arghezi, George Coşbuc, pictorii Camil Ressu, Alex. Szatmary şi Iser, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu sau Camil Petrescu. La dispariţia „Terasei”, în 1930, au fost vii proteste din partea ziariştilor şi scriitorilor, dar şi a publicului bucureştean, care se vedeau deposedaţi de locul pe care îl îndrăgiseră şi îl frecventaseră ani la rând.

„Dacă asta-i cafea, vă rog să-mi aduceţi un ceai; dar dacă este ceai, vă rog să-mi aduceţi o cafea” Abraham Lincoln