Au trecut mulţi ani de când profesorul Emil Câmpeanu descoperea, într-un grup de mici sportivi rezultat în urma unei selecţii mai largi, potenţialul unei fetiţe plăpânde, dar ambiţioase. A fost începutul de drum al unei mari performere într-un sport, judo, care în România încă este privit ca o Cenuşăreasă.

Domnule profesor, spuneţi-ne, vă rugăm, cum a început povestea Alinei Dumitru?
Am avut norocul şi şansa ca în 1994 să fac o selecţie fericită la Şcoala 198 din Militari, la Apusului. Alina era o fetiţă foarte plăpândă. Era şi micuţă de vârstă. La prima vedere nu prezenta garanţia unei reuşite în viitor.

Totuşi, cum v-a atras atenţia şi, mai important, cum v-a câştigat încrederea?
Era o fire comunicativă, o fire plăcută. Ea era liantul între celelalte colege, care erau uneori mai retrase. Am avut încredere în ea deoarece avea o atitudine pozitivă. Era foarte cooperantă şi prietenoasă cu colegele, zâmbitoare, se lucra foarte uşor cu ea. Cred că i-a plăcut foarte mult sportul ăsta încă de la început.

Putea ajunge fotbalistă

Ce s-a întâmplat după selecţie?
Am lucrat iniţial la Fundaţia pentru Tineret a Municipiului Bucureşti, într-o sală la Ecran Club. După aproximativ doi ani, mi-am dat seama că ar putea avea o mare valoare în viitor. Descoperisem un potenţial deosebit în tehnica ei, în viteza ei de execuţie. Înainte de toate însă, caracterul şi psihicul ei mi-au atras atenţia.

Au mai fost şi alte calităţi sportive care v-au captat atenţia la Alina?
Primele calităţi pe care le-am observat la Alina au fost viteza şi îndemânarea. Am rămas uimit, de exemplu, când am văzut-o într-un cantonament, după aproape un an şi jumătate. Alerga ca o căprioară! Fantastic! Era superbă! Aveam la antrenamente şi sporturi complementare. Când juca fotbal, prindea mingea din voleu şi dădea gol! Era incredibilă!

„Am rămas mentorul Alinei!”

Cât timp aţi antrenat-o şi ce performanţe a avut în această perioadă?
Alina a plecat la lotul naţional în 1998. Practic, la mine nu a stat decât patru ani şi jumătate. Cucerise medalia de bronz la senioare, plus că era campioană naţională de junioare. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în România, a fost la un pas să rateze lotul naţional. I-am rugat, am insistat, am vorbit cu un antrenor de acolo că ar putea avea un viitor. Am fost înţeles, a fost bine până la urmă.

Ce a urmat după plecarea Alinei la lot?
În anul în care a plecat la lot, a obţinut titlul de campioană mondială la Gyor, în Ungaria. În 2000 a ieşit, de asemenea, campioană mondială de junioare, în Tunisia. Eu am devenit cu această ocazie antrenor emerit, datorită ei, în 2001. Îi mulţumesc din suflet pentru asta! Apoi am avut o satisfacţie profesională foarte mare după rezultatul obţinut de ea la Beijing. Am rămas mentorul ei, de câte ori pleacă la o competiţie mai importantă vorbim. Ăsta este încă un motiv de bucurie, că a avut şi continuă să aibă încredre în mine.

Nu şi-a primit banii promişi după Olimpiadă

Ce credeţi că ar fi determinat-o pe Alina Dumitru să facă acele declaraţii în ceea ce priveşte o posibilă retragere din activitatea sportivă?
Cred că lipsa justei aprecieri din partea clubului. Nu şi-a primit nişte bani pe care ar fi trebuit să-i primească încă din 2008 sau 2009, premierea de la Olimpiadă. Acel domn de la Ploieşti, sponsorul clubului Petrolul, i-a dat Mercedesul, însă nu a fost o înţelegere prealabilă precum că nu o să-i mai dea şi banii de premiere promişi. I-a dat automobilul, dar nu i-a mai dat 35.000 de euro. I s-a spus în felul următor: dacă eşti campioană olimpică, îţi dau un Mercedes! Bun, dar asta nu însemna că se excludea premierea!

Participarea la Olimpiada de la Londra, sub semnul întrebării

Care credeţi că sunt motivele care au dus la luarea unei asemenea decizii?
Nu este apreciată la adevărata ei valoare. Cred că există un cumul de probleme, o dezamăgire acumulată pe parcurs provocată de diverse lipsuri, ca să nu mai vorbesc despre faptul că viaţa ei personală este ca şi inexistentă. Fiind la lot în permanenţă, nu mai are timp pentru viaţa ei privată. Şi ăsta este un aspect destul de neplăcut în viaţa unui om. Alina ar fi trebuit să fie susţinută cu mai multă tărie nu numai de către antrenori, ci şi de ceilalţi. Nu ştiu dacă o să ajungă până la Londra, la Olimpiadă. Deocamdată nu se ştie, ea va hotărî asta, dar nu este benefică în niciun caz această atitudine de semirenunţare. O asemenea abordare poate fi echivalentă din start cu o înfrângere. Dacă nu este pregătită psihologic, e clar că va avea un handicap.

„La 28 de ani, Alina cred că se află în vârful piramidei. Au existat în judo campioni olimpici şi la 34 de ani, deci vârsta nu este, în cazul ei, un impediment.” , Emil Câmpeanu