Dramatismul evenimentelor din decembrie 1989 revine an de an în memoria celor care le-au trăit. Pentru unii, prilejul de aducere-aminte este unul comemorativ. Pentru alţii, este ocazia repunerii pe tapet a unor întrebări al căror răspuns nu s-a dat încă. Afăm azi, în exclusivitate, răspunsul la o parte din enigmele culiselor revoluţiei. Toate, rememorate de Mioara Roman, una dintre femeile din umbră ale revoluţiei, care, în exclusivitate pentru „ring”, a încercat să monteze filmul dramaticelor întâmplări ale acelui decembrie însângerat.

Doamna Roman, a fost revoluţie sau lovitură de stat?
Au ţinut-o unii că nu a fost revoluţie, că a fost furată, că a fost lovitură de stat. Am şi eu o întrebare: chiar aşa idioţi suntem consideraţi noi, românii? Am ieşit un milion de oameni în stradă pe ce? Numai pe provocări? Eu nu spun că nu au fost provocări. Să convingi însă numai prin provocări să iasă un milion de oameni pe stradă, ei bine, asta nu este posibil.

Spuneţi-mi, vă rog, un motiv de netăgăduit care vă face să aveţi această încredere în revoluţia română.
Acum nu am încotro, trebuie să vorbesc despre Petre Roman, deoarece a fost omul alături de care am trăit 34 de ani. Aşadar, care era şansa ca pe 22 decembrie, la 7-8 minute după fuga lui Ceauşescu, să apară în balcon Petre Roman, adică un profesor universitar în deplinătatea cuvântului, şeful uneia dintre cele mai importante catedre din Politehnică, alături de Dan Iosif, care era la polul opus? Asta este dovada că, într-adevăr, a fost o revoluţie, în care a ieşit toată lumea, din toate categoriile sociale.

Cum aţi primit veştile de la Timişoara?
În zilele acelea terne, noi aşteptam să plecăm la munte. Nu că am schia, Petre nu schiază, pentru că el umblă foarte mult pe munte. Înainte de asta, Petre trebuia să plece câteva zile la vânătoare cu mai mulţi profesori. Era un obicei de-al lor mai vechi să plece în decembrie la vânătoare de gâşte. În săptămâna cu Timişoara sigur că şi noi, ca toată lumea, ascultam Europa Liberă şi ştiam ce se petrece acolo.

Au mai plecat în cele din urmă la vânătoare?
Luni dimineaţa, pe 17, Petre mi-a spus că se va efectua un control pe linie de partid şi de învăţământ în toată Politehnica şi că vor începe cu el. M-a sunat pe la ora două, foarte morocănos. Era supărat că se sistase vânătoarea. El urma să plece marţi sau miercuri la vânătoare, ca să se întoarcă vineri, pentru ca sâmbătă să plecăm la munte. Asta apropo de faptul că unii au spus recent că l-au adus de la vânătoare cu elicopterul. Imaginaţia asta a noastră depăşeşte orice limite uneori. Vânătoarea aia a fost interzisă, şi trebuie să nu ai logică să nu înţelegi că fusese interzisă în toată ţara din cauza evenimentelor de la Timişoara.

Ce s-a întâmplat mai departe?
Miercuri seara, eu eram într-o vizită la o bună prietenă de-a mea, Geta Ungheanu. Petre trebuia să mă ia de acolo şi când a venit, parcă îl văd, nici nu s-a aşezat jos, a stat aşa, sprijinit de uşă. Ne uitam la scena aia îngrozitoare care s-a transmis după ce Ceauşescu a revenit din Iran, când dictatorul stătea cu ăia în rând şi spunea de „agenturili străine”. Toată lumea ştia că la Timişoara muriseră oameni, iar el a apărut cu agenturile. A fost ceva scârbos.

Ce aţi făcut în ziua de 21 decembrie?
Petre s-a dus la Politehnică, iar eu am sta acasă cu Oana, care avea 13 ani atunci. Noi locuiam pe Calea Victoriei atunci, în blocul Stefanel, vizavi de Biserica Albă. Terasa noastră dădea înspre hotelul Bucureşti, şi ne-am dus la o vecină ca să vedem ce se întâmplă pe stradă. Mulţimea începuse să se mişte. Prima lozincă pe care am auzit-o a fost „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”.

Ce s-a mai întâmplat pe Calea Victoriei în acea zi?
Primii care au venit au fost miliţienii. Atunci am observat mirată că miliţienii nu ştiau să aresteze, nu aveau tehnica aia specifică. După aceea au venit, cred că ceva cu securitatea, de ce? Pentru că vrând să-i aresteze era un domn într-o haină de piele, pe care îl am în poză, pentru că am făcut poze, care este Postelnicu, habar nu aveam atunci cine era, dar ulterior la proces mi-am dat seama. El îi lua şi îi dădea pe demonstranţi cu capul de dubă. El cu mâna lui îi dădea cu capul pe tinerii ăstia, mulţi erau elevi de la liceu, şi pe urmă îi arunca pe brânci. Tot nu aveau însă tehnica arestării pusă la punct.

Aţi fost la Universitate în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989?
Petre a venit pe la patru şi ne-a povestit ce s-a întâmplat. Începuse să fie foarte surescitat. La şase fără un sfert a venit şi fratele meu. Am aflat de la el despre întâmplarea cu acel camion care a provocat primele victime de la Universitate. Petre s-a enervat, cum sunt bărbaţii în situaţii dintr-astea, şi a plecat cu fratele meu. Mai târziu, pe la nouă fără ceva, Petre a revenit acasă şi ne-a spus: „Gata, veniţi şi voi, s-a terminat, îl dăm jos pe Ceauşescu! Totul e gata!”. I-am spus că asta nu este în niciun caz treabă de femei. El a plecat, iar eu am rămas acasă cu Oana. Sergiu Nicolaescu a zis că m-a văzut la Societee Generale cu el, dar eu nu ştiu nici acum unde era Societee Generale. Eu nu am mai ieşit din casă deloc. Petre era aproape isteric în acele momente. Era o stare de isterie generală. Poate aş fi ieşit în situaţia în care trebuia să fac un reportaj, dar aşa, cu copilul acolo, nu se putea.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie aţi ştiut ceva despre dl Petre Roman?
Din cauza oboselii şi a tensiunii, după ce Petre cu fratele meu au plecat, am adormit. După miezul nopţii, pe la ora unu, m-a sunat fratele meu şi m-a întrebat dacă s-a întors Petre. I-am spus că nu. În receptor se auzea un zgomot ciudat, iar fratele meu mi-a explicat că e de la tramvaie, după care mi-a închis telefonul. De fapt erau tancurile. Atunci chiar am intrat în panică. În timpul acelei nopţi, Petre a revenit acasă, dar nu ştiu când. Eu am adormit din nou şi când m-am trezit, pe la ora şapte dimineaţa, i-am găsit hainele în băiţa mică pe care o aveam lângă dormitor. S-a schimbat şi şi-a lăsat hainele în dezordine, deşi el este un om foarte ordonat. A fost ultima dată când Petre a fost acasă. Nu a mai venit niciodată în apartamentul acela. Niciodată! El, după 25 decembrie, a dormit la Guvern până în 19 ianuarie.

Pe 22 decembrie, cum aţi aflat veşti despre dl Petre Roman?
Am fost cu Oana în Piaţa Palatului, când cu plecarea lui Ceauşescu. Am revenit acasă şi la un moment dat, în timp ce făceam treabă pe la bucătărie, a venit fata mea şi mi-a zis: „Mama, e tata la televizor!”. M-am dus şi l-am văzut când a citit chestia aia de pe hârtiuţa pe care a scris-o. Ulterior a spus că a încercat cu Dan Iosif şi cu cei de acolo să transmită ceva. Dan Iosif a avut o reacţie de om matur, de om trecut prin viaţă. Le-a zis: „Bă, ştie careva să spună ce trebuie?” Şi Petre i-a spus: „Da dom’le, sunt profesor la politehnică şi ştiu ce trebuie spus!”.

Care erau la momentul respectiv relaţiile dintre Petre Roman şi Silviu Brucan?
Ce pot ce pot să spun precis este că Petre nu-l cunoştea personal şi cu atât mai puţin Brucan pe Petre. Silviu Brucan ştia că Walter Roman are un fiu, dar Brucan mă cunoştea doar pe mine, pentru că am fost subalterna lui. Brucan nu-l văzuse pe Petre, de altfel la şedinţa aia filmată de Adrian Sârbu pe şest i-a şi spus: „Dar tu cine eşti mă, taci din gură, tu eşti nimeni!”. Or, Petre ştia cine este Brucan, ştia de altfel tot Bucureştiul. Brucan ştia că Walter are un fiu, dar în ciuda tuturor presupunerilor care s-au făcut, Walter nu avea nicio relaţie cu Brucan, ba chiar nu-l plăcea. Brucan are un cinism care nu-mi place nici mie. În schimb, Walter era un sentimental, un tip uman. Nu i-am văzut în 11 ani, cât am umblat în casa aia cât trăia Walter, nici pe Brucan, dar nici pe Iliescu. O singură dată l-am auzit pe Walter spunând despre Iliescu: e un băiat bun, dar e mai naiv decât eram eu la 25 de ani, adică în interbelic.

Ce părere aveţi despre terorişti?
Să vă spun un lucru: pe 23 s-a tras foarte tare, la noi acolo cel puţin s-a tras îngrozitor. Se spune că au fost simulatoare, dar lumea trebuie să ştie că au fost şi de-adevăratelea, pentru că vizavi de noi, eu am văzut cu ochii mei cum doi s-au urcat ca alpiniştii pe un balcon, îmbrăcaţi în gri, că toată lumea spunea că erau în negru, nu! Aveau ceva gri pe ei! De jos de la mine unul a tras cu un AG. Avea unul care îl ajuta să încarce şi a tras cu AG-ul!

Ce aţi simţit după execuţia celor doi dictatori şi care a fost percepţia pe care aţi avut-o în legătură cu procesul?
A fost un proces aşa cum era România atunci, nici mai bun, nici mai prost. Ceauşescu a avut două tipuri de replică: una, cu agenturile şi cu nu ştiu ce, deci cu lozinci, şi a doua când era întrebat concret dacă a dat ordin de represiune, el spunea că nu răspunde decât în faţa MAN-ului. Ceauşescu a murit exact aşa cum a trăit. A murit pe mâna lui! Am avut un sentiment de uşurare. Mai târziu m-a sunat Petre şi mi-a spus: „Bine că s-a terminat, dar ştii că, uite, o să am şi eu o funcţie în noua formulă”. „Aoleu, i-am spus, ce anume, ministrul învăţământului?” Atunci mi-a spus că urmează să fie numit prim-ministru. I-am răspuns aşa: „Petre, fugi, renunţă cât mai poţi, pentru că nu ştii ce te aşteaptă!”.

Care este istoria celebrului pulover?
Când l-am văzut la televizor la ora două, pe 22 decembrie, Petre avea pe el puloverul ăsta bej cu dungi gri. Ştiam că îl are de la un student. Noi nu primeam nimic, cum se mai dădeau atunci tot felul de atenţii. La un moment dat a venit acasă cu pulovărul ăsta în mână şi l-am întrebat „Ce faci, te-ai prostit?”. „Am făcut licenţa cu un băiat foarte deştept şi bunica lui a făcut pulovărul ăsta şi i-a spus, dă-i-l d-lui profesor Roman, care a făcut din tine un inginer, tu, un băiat de ţăran din Maramureş. Şi n-am putut să-l refuz!” Şi-a pus puloverul acela pentru că nu avea decât două. În afară de ăsta mai avea încă unul cu pătrăţele, ecosez.

Care au fost, să spunem, relaţiile dintre principalele personaje ale revoluţiei înainte de momentul 21 decembrie 1989?
De exemplu, Petre nu auzise în viaţa lui de Gelu Voican. Pe Iliescu îl cunoştea de la ape, dar vorba Oanei, eu nu am auzit în casă la mine pronunţat numele Ion Iliescu până la revoluţie! E adevărat! Nu aveam nicio relaţie personală! Îl cunoştea strict pe probleme profesionale. La Editura Tehnică Petre a publicat, ba, mai mult, în primăvara lui `89, Ion Iliescu i-a spus lui Petre să nu nu mai vină pe la el pentru că era urmărit. Şi nu s-a mai dus.