Azi se împlinesc 21 de ani de când bucureştenii au ieşit în stradă pentru a-şi cere dreptul la libertate. Urmând exemplul Timişoarei, Capitala a răbufnit după ce veştile care veneau de pe malurile Begăi erau din ce în ce mai sumbre. Toţi cei care au fost pe străzile Capitalei în acele zile de foc au văzut pe viu desfăşurarea evenimentelor. Au existat însă forţe nevăzute care au acţionat din umbră şi care au executat ordine precise. Despre misterele revoluţiei, dar şi despre modalităţile prin care „forţele democratice” s-au instalat la putere după 22 decembrie, Marian Romanescu face dezvăluiri inedite.

Domnule Romanescu, vă rog să-mi faceţi un scurt istoric al începuturilor dvs. în calitate de ofiţer de securitate.
În anii ’70 am ocupat funcţia de şef de personal la ICECHIM, institutul condus de Elena Ceauşescu. Ulterior am fost remarcat de organele de Securitate şi mi s-a propus activarea mea în rândul structurilor departamentului securităţii statului. Am fost ofiţer de contrainformaţii economice. Am avut în răspundere Centrala de Prelucrare a Lemnului şi unităţile subordonate acestuia (CPL). Apoi, în cadrul USLA, când eram deja căpitan, am primit în răspundere toate direcţiile TAROM care acţionau în străinătate.

Au existat elemente care să prefigureze evenimentele din decembrie ’89?
Informaţiile semnalau tot mai multe abuzuri care se petreceau: în economia naţională, în viaţa socială, la nivel de organe de partid etc. Mi-au parvenit informaţii despre preluarea puterii de către echipa condusă de Ion Iliescu, în cadrul unei acţiuni din programul „barajul”, care era programul de măsuri anti-KGB. Iliescu era obiectivul „barajul 1”. Ion Iliescu era principalul reprezentant al KGB-ului în România, opozabil lui Ceauşescu. El şi nucleul din apropierea lui. „Barajul” în limbajul nostru însemna planurile sovieticilor de atunci de a-l instala la putere. Aveam un dosar curent de urmărire informativă împotriva lui Iliescu. Intenţiile lui de a prelua puterea au fost foarte clare.

Cum aţi acţionat pe 21 decembrie?
Toate evenimentele m-au prins la Otopeni. Eram ofiţer de serviciu acolo. Pe 22 decembrie, un „coleg de bine” m-a scos din aviaţie seara pe la opt. Dacă ajungeam acasă, aveam toate şansele să dau colţul. M-a abandonat undeva înspre Gara de Nord. Instinctul de conservare m-a determinat să cer protecţia armatei, care avea unităţi în cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. M-au tratat cu ostilitate. Am fost la un pas să plătesc cu viaţa. (...) Împotriva mea s-au săvârşit fapte penale: tortură (n.r.-inclusiv în stare de hipnoză) în condiţii de lipsire de libertate, cu consecinţe agravante ca urmare a vătămării corporale grave. Nu mi s-au adus acuzaţii, nu mi s-a spus nimic. Chipurile, am lipsit din unitate, dar ei m-au scos din unitate. Unul dintre cei care mi-au făcut rău a fost comandantul Ardeleanu, care nu mă avea „la ficat“ şi intrase pe tehnica noastră că se află în preocupările unor puteri străine. Confirmare venită de la prim-ministrul acelei puteri străine, care a încercat să-i spele obrazul lui Ardeleanu. (n.r.-mai multe dezvăluiri în cartea USLA, ÎN STARE DE HIPNOZĂ)

Care a fost rolul USLA în evenimentele din noaptea de 21 spre 22 decembrie?
USLA nu a fost compusă din îngeraşi. Au acţionat ca organ de represiune. Asta era literă de lege. În noaptea de 21 spre 22 decembrie au tras la greu. Cei care erau reţinuţi erau „depozitaţi“ undeva tot de USLA.

Dar armata nu poate fi trasă la răspundere?
Nu putem culpabiliza armata în totalitate. Putem culpabiliza căpeteniile, care au avut gustul ăsta de sânge. Revoluţia pe 22 după-amiază era gata. Lumea era liniştită, mergeam acasă şi totul era în regulă. Au început însă tirurile de armă ca să le întărească lor jocurile. Care a fost murdar, sângeros... S-a tras la greu. Erau posturi bine amplasate, cunoscute din timp, în baza unui plan.

Ce părere aveţi despre dualitatea revoluţie - lovitură de stat?
A fost o lovitură de stat pe fondul unei nemulţumiri, cu nuclee foarte clare, bine dirijate, ficecare ce să facă, se ştia cine pe cine să pună ş.a.m.d. Ion Iliescu a numit în principalele posturi forţe fidele KGB-ului în primul rând. Legătura lui Ion Iliescu cu generalul Militaru înainte de decembrie 1989 era perfectă. Era legătura permanentă. Şi Măgureanu a figurat în fişele noastre, şi el era suspectat de atentat la siguranţa statului, şi mai sunt încă alţi câţiva. Deci toţi erau „fişaţi“ la noi.

De ce credeţi că nu s-a mers cu ancheta mai departe, ca să se afle cu exactitate cine a tras în demonstranţi?
Peste 80% din făptuitori sunt cunoscuţi, inclusiv cei care au dat ordin să se tragă. Pentru acţiunea penală există făptuitorul. El are un complice sau mai mulţi şi are un instigator. În cazul de faţă, instigatorul trebuie să răspundă primul, indiferent de grad şi de funcţie. Instigatorul a fost Stănculescu, Militaru, toţi cei care de acum sunt cunoscuţi. Adevărul juridic despre Timişoara se ştie. Poate toată lumea să spună orice. Stănculescu nu este chiar o victimă. Toate drumurile au ajuns la forţele politice care au preluat puterea şi care au frânat aceste cercetări. În martie 1990 au fost trecuţi în rezervă toţi cei care fie au tras, fie au acţionat împotriva forţelor democratice.

Cum aţi reacţionat când aţi aflat de executarea lui Ceauşescu?
Am aflat chiar atunci, am văzut şi filmul. Execuţia a fost prea rapidă. La vremurile de atunci, putea să existe o sentinţă şi să-l izoleze, iar după aceea să-i comute pedeapsa. Nu cred că avea forţe care ar fi putut să întoarcă lucrurile.

Dar procesul ce impresie v-a lăsat?
Procesul a fost instrumentat de aşa-zişii oameni ai legii şi de noile forţe. O parte a aşa-zisei societăţi democratice, reprezentată de Gelu Voican, din armată a fost Stănculescu, din partea noilor servicii de informaţii a fost Măgureanu, iar de la justiţie a fost Mugurel Florescu, care era jurist la Ministerul Apărării Naţionale. Gică Popa a fost propria victimă. După ce s-au folosit de el, l-au bombardat psihologic, l-au izolat, a cedat şi pac! S-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Ion Iliescu a afirmat că grăbirea execuţiei a avut raţiunea împiedicării vărsării de sânge.
Ion Iliescu, în contextul de faţă, este autorul moral a tot ceea ce s-a întâmplat, inclusiv a vărsării de sânge. Fiind şeful statului, cu nucleul format atunci, pe care l-a creat în jurul lui, poartă întreaga răspundere în legătură cu tot ce s-a întâmplat atunci în ţară. Nu vrea nimeni să-l vadă neapărat pe Iliescu încătuşat, dar să vină să spună: am făcut sau nu am făcut asta.

Dar chestiunea teroriştilor?
DIE a făcut o chestie dintr-asta, cu unitatea lor de diversiune, undeva din teritoriu. Au fost bine echipaţi. Au fost şi ofiţeri cu acoperire, cu legitimaţii de tehnicieni, de ingineri, şi a fost un control din punctul lor de vedere al situaţiei operative, în anumite centre: Arad, Timişoara, Braşov, Bucureşti etc.

De ce credeţi că au tras mai mult pe timpul nopţii?
Au avut nevoie să creeze o anumită psihoză şi, în acelaşi timp, şi de o anumită acoperire. Spun asta ca specialist. Nu toate loviturile de pe timpul nopţii şi-au atins ţinta, dar este de ajuns ca într-o subunitate de militari să împuşti unul în frunte. Atunci se creează acea psihoză în rândurile tuturor militarilor. Plus că o parte a armatei era total neinstruită. Direcţia a V-a a fost asaltată cu tancurile, ceea ce a fost o prostie.

Se mai poate descoperi adevărul după 21 de ani?
La Parchetul Militar există dovezi. Dovezile astea ce sunt? Sunt mijloace de probă: planuri de acţiune, jurnale de luptă, declaraţii, martori oculari, cercetare la faţa locului, atât cât s-a făcut, plus înscrisuri. Nu le poate ocoli nimeni. Există casete video, audio, iar toate astea concentrate duc la concluziile care se cuvin. S-au „curăţat” multe documente, precum la Berevoieşti, care a fost o chestie reală. Cei care au făcut ce au făcut acolo au făcut-o voit, nu au lăsat documentele alea nearse întâmplător. Ei aveau nevoie să lanseze în piaţă o chestie de genul ăsta, tip Berevoieşti. Credeţi că nu aveau timp să le ardă? E absurd.

Vezi aici documente din dosarul lui Marian Romanescu