Cât de scurt poate fi drumul de la statutul de mare sportiv la cel de anonim care munceşte pentru un salariu aproape decent în Germania - vreo 2.000 de euro. Povestea ce urmează este pe cât reală, pe atât de surprinzătoare, iar cazul nu este unic. Pentru Liviu Janos, unul dintre marii portari pe care i-a dat handbalul nostru, destinul n-a fost unul aşa cum şi l-ar fi închipuit pe vremea când închidea poarta naţionalei şi a Stelei.

În aceste zile, când naţionala noastră de handbal se face de râs la „mondialul” din Suedia, românii - suporteri ai sportului de echipă cu cele mai mari rezultate - rememorează vremurile când tricolorii noştri „rupeau” orice echipă de pe mapamond. Acum, când băieţii noştri au ajuns să piardă în faţa unei echipe din Africa (!!!), lucru de neconceput altădată, un român, fost campion, îşi câştigă pâinea onest într-un orăşel din Germania, ţara lui adoptivă. Nu are notorietatea unui Maricel Voinea - şi el uitat pe undeva prin Bavaria, Cezar Drăgăniţă, Vasile Stângă sau Alexandru Buligan, dar este unul dintre cei care aduceau ultima medalie mondială pentru handbalul nostru, în 1990, în Cehoslovacia. Cu siguranţă, lumea handbalului de la noi, şi nu numai, nu-l va uita vreodată pe Liviu Janos. „Am plecat acum 14 ani, după ce jucasem la Dacia Piteşti şi Steaua, aici fiind coechipier cu Dumitru Berbece şi Vasile Stângă. Berbece a ajuns înaintea mea aici, la Leutershausen, şi m-a adus şi pe mine. Am jucat la SG Leutershausen, în prima ligă germană. Cum viaţa de sportiv se sfârşeşte odată cu vârsta, am ajuns apoi să antrenez echipa a doua de aici, dar banii erau puţini. Mi-am găsit al doilea job şi m-am angajat şofer pe camion, la o firmă de piese auto”, povesteşte pe scurt cum a început aventura germană.

I-a murit prima soţie
E un tip înalt, aşa cum sunt mai toţi handbaliştii, subţirel şi pare la fel de „flexibil” ca pe vremuri în poarta Stelei. Modestia pare însă caracteristica sa de bază. Nu s-a dat înapoi niciodată de la muncă. „Am două fetiţe de crescut. Trebuie să lupt pentru ele. Am avut o perioadă foarte grea după ce prima soţie, cu care o am pe fetiţa cea mare, a murit la ceva timp după ce am ajuns aici. M-am recăsătorit cu o slovacă, avem împreună încă o fetiţă, dar nu ne-am înţeles şi suntem în divorţ. Asta e viaţa!”, spune Liviu. Procesul de divorţ este în derulare şi se va pronunţa în curând la o instanţă din Slovacia. Între timp, fostul handbalist şi-a făcut o prietenă, pe Marianne, cu care, după pronunţarea sentinţei, ar vrea să-şi refacă viaţa.

Nu crede în revenirea handbalului masculin
Sigur, vechea dragoste a lui Liviu, handbalul, îi ocupă puţinul timp liber pe care îl are. Antrenează echipa a doua a lui Leutershausen, localitate aflată la 60 de kilometri Hoffenheim. Acasă e conectat la „mondialul” care are loc în aceste zile în Suedia. „Marea noastră greşeală este că am rămas cu gândul la marea noastră naţională. Să uităm anii `70! Să punem mâna să facem ceva! În Germania, fiecare sătuc are sală de sport cu tribune, la noi, nici măcar naţionala nu are o sală de Doamne ajută. Şi-atunci? Uite unde am ajuns. Să ne bată Algeria. E ruşinos, dar explicabil! Noi i-am învăţat handbal pe toţi şi acum toţi ne bat. Păcat!”, spune fostul „bronz” al mondialului din Cehoslovacia din 1990.

„Mă întorc de fiecare dată cu drag în România, chiar dacă ţara mea nu mi-a oferit ceea ce cred că aş fi meritat. Aş vrea să revin în handbalul românesc!”, Liviu Janos

350 de kilometri parcurge Liviu Janos la volanul camionului său în zilele mai uşoare.