Poate că Adrian Păunescu a fost chiar cel mai cunoscut poet român în timpul vieţii sale. Totuşi, cei care au schimbat felul în care se scrie poezia românească în ultimii 20 de ani sunt mai puţin cunoscuţi. Unul dintre cei mai importanţi poeţi din a doua jumătate a secolului XX este Leonid Dimov.

Contemporan cu Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, Dimov nu a căutat niciun fel de recunoaştere pentru virtuozitatea sa poetică. Editura Paralela 45 a publicat deja primele două volume din opera poetică semnată de Dimov, cea de-a treia parte a proiectului fiind programată să apară în acest an.

Considerat una dintre figurile directoare ale onirismului estetic, grup literar cu care însuşi Virgil Mazilescu a fost asociat, Dimov s-a remarcat prin poezii care revigorează expresiile clasice ale poeziei atât din punct de vedere al limbajului pe care îl foloseşte, cât şi ca imaginar. „Ca şi visele, basmele acestea lirice sunt numai aparent inocente, cu zmângălituri şi culori copilăreşti. Sunt în fond crude şi anxioase, chiar dacă îmblânzite de un estetism graţios, coregrafic, poveşti despre viaţă şi moarte”, scria Nicolae Manolescu despre una dintre cărţile lui Dimov.

Ediţia de faţă este îngrijită de Ion Bogdan Lefter, iar criticul are ocazia să urmărească parcursul poeziei lui Dimov de la un volum la altul, din 1966 (“Versuri”) până spre jumătatea deceniului VIII, puţin înainte ca poetul să ne părăsească. Volumul doi se încheie cu poemele din 1974, când Dimov a publicat “La capăt”. Şi iată cum se desfăşoară un “Vis autobiografic” pentru Dimov: “Azi-noapte-n vis mi-am amintit/De covrigarul nebun din Piaţa Chibrit/Şi l-am văzut înălţând cutii de carton/Legate cu sfoară în chip de avion/Şi se suia cu ele şi el/Din ce în ce mai vesel, mai mititel,/Iar eu rămâneam căscat şi mofluz,/Rozând în piaţă o felie de harbuz/(…)/Câmd de sus tot plonjau acrobate/Şi-mi cădeau în braţe şi le iubeam dulce/În văzul tuturor, mestecând turtă-dulce//.