Odinioară făcea spectacole pe marile scene ale lumii. Astăzi duce o viață simplă, undeva în centrul Capitalei, departe de tumultul lumii și desprins de ea într-o mai mult decât discretă retragere. Locuința regizorului Liviu Ciulei formează, împreună cu Teatrul Național și cu Ambasada Americii, vârfurile unui misterios triunghi, în al cărui perimetru pare că s-au desfășurat toate etapele existenței marelui artist. Înainte de toate, casa, care înseamnă mai presus de orice acasă, adică locul de unde a început totul; apoi teatrul, în care s-a format și a creat, sub umbrela unei adevărate profesiuni de credință pe care s-a străduit să nu o trădeze niciodată; în fine, dar nu în ultimul rând, America, ţara unde artistul şi-a desfăşurat o mare parte din ultimii ani de activitate. „ring” vă invită să pătrundeți în culisele realizării unui interviu cu un artist care a făcut onoare României pe mapamond.

Actul I: arhitectura teatrului
Probabil că numeroși bucureșteni trec zilnic pe lângă o casă din apropierea Teatrului Național fără să știe ce personalitate locuiește în ea. Puțini mai sunt aceia care știu că, în spatele acelor ziduri, marele regizor Liviu Ciulei s-a retras după o viață dedicată artei spectacolului. După ce i se deschide, reporterul urcă cele câteva trepte și intră în vestibul. Dintr-odată, lumea de afară dispare. Zgomotele se estompează și sunt înlocuite de discreția unui interior rupt de cotidian, în care liniștea scoate în evidență ticăitul unui ceas de masă. „Aici veneau uneori la masă personalități precum Blaga, Istrate Micescu sau Maniu. Tata avea circulație destul de mare în acea epocă”, ne spune maestrul Liviu Ciulei care, înainte de toate, ne invită să ne aruncăm o privire peste câteva schițe din volumul „Liviu Ciulei. Cu gândiri și cu imagini”. „Am luat parte la construcţia Teatrului Naţional. Am fost consilier teatral. Am făcut și un proiect împreună cu arhitectul Bortnovski. Teatrul Naţional trebuia să arate cu totul altfel”, dezvăluie artistul.

Actul II: începutul
Odată tatonările inerente realizării unui interviu lăsate în urmă, maestrul începe să depene o poveste în care se regăsește, inevitabil, ca personaj principal. „Împreună cu sora mea, făceam teatru în secret. Eu mai fugeam de la Arhitectură la Conservator. La examenul de anul doi a venit tata în sală, anunţat probabil de Marioara Voiculescu, care era profesoară. M-am suit pe scena mică şi am anunţat piesa «Henric al IV-lea». S-a deschis uşa şi a intrat tata cu pălăria, cu umbrela, cu trenciul pe el. A luat un scaun şi s-a aşezat în spatele comisiei. Am simţit că mi se întunecă vederea. Au fost două minute foarte lungi... Pe urmă mi-am zis: trebuie! A fost una dintre cele mai bune producţii actoriceşti pe care le-am avut. Am luat 10 pe toată linia. Tata, când a venit acasă, nu a spus nicio vorbă. Mai târziu mi-a zis: «Ştii, cred că treaba asta cu teatrul e serioasă. Bine! Construiesc un teatru!». Peste un an s-a deschis Teatrul «Nottara», care se numea «Odeon» pe vremea aceea. La teatrul ăsta am debutat în «Visul unei nopţi de vară», în rolul Puck. Asta se întâmpla în 1946.”

Actul III: influențe
Locuința maestrului devine deja o scenă, pe care începe să se desfășoare, ca într-o piesă clasică, acțiunea unei vieți artistice începute sub influența magică a unor mari creatori. „Am învățat câte puțin de la Fellini, de la Eisenstein, precum și de la marele regizor Andrei Tarkovski. A mai fost și marele regizor Grigori Kozinţev, care a făcut cel mai bun Lear care a existat vreodată. M-a ajutat şi Jean Georgescu. Mă tot vedea umblând în spatele camerei de filmat. Mă chema la el şi mă întreba: «Știi de ce fac asta aşa?» şi mi-a spus ceva de neînţeles. Nu ştia să explice, dar transmitea ideea având o mare intuiţie.”

Actul IV: drumul spre celebritate
Povestea merge mai departe cu episodul plecării din țară, pas care avea să-i deschidă porțile consacrării în Occident. „Am fost invitat să plec atunci când am fost dat afară din funcţia de director artistic al Teatrului «Bulandra», după ce a fost interzisă piesa «Revizorul». Ion Brad mi-a spus: «Eşti un artist mare, pleacă în străinătate!». Am plecat în 1979. În America am fost numit în biroul de consiliere la Lincoln Center. Eram împreună cu un autor de piese, Edward Albee, cu Woody Allen, cu o dirijoare americană şi cu un regizor, tot american.”

Actul V: mărire și decădere
A avut mari succese pe mapamond, dar și eșecuri pe care Liviu Ciulei nu ezită să le privească obiectiv. „În Australia am pus «Azilul de noapte». Am luat Premiul Criticii pe anul 1977 pentru acest spectacol. Jurnalista Marina Constantinescu a vizitat Opera din Sydney şi a relatat că ghidul a spus tuturor că acolo au lucrat mari regizori, printre care şi Liviu Ciulei. În Franţa am lucrat o singură dată şi nu a ieşit foarte bine. O piesă pe care am pus-o şi aici de mai multe ori, «Elisabeta I», am avut mare succes cu ea şi în America. Cel mai mare succes al meu a fost la Berlin, în 1967, cu «Moartea lui Danton», unde am avut 63 de cortine (ieşiri la rampă ale actorilor pentru a saluta publicul la sfârşitul spectacolului – n.r.) la premieră, numărate de regizorul de culise. Anul următor am avut o adevărată cădere cu piesa «Macbeth». A fost vina mea, pentru că am geometrizat decorul şi prin regie am eliminat aburul şi fumuriul spectacolului. Am greşit. Spectatorii au huiduit.”

Actul VI: detașare
Întrebat, la un moment dat, de ce crede că societatea românească nu-și respectă valorile, maestrul a dat neîncrezător din cap. „Habar nu am. Eu trăiesc foarte retras şi nu cunosc. Nu cred că este vorba despre o tendinţă balcanică. Tendinţa balcanică este să ne înjurăm unul pe altul. Posturile de televiziune nici nu te poţi uita la ele! Tot ce fac este să se înjure unul pe celălalt şi vorbesc toţi în acelaşi timp, lucru pe care nu l-am văzut niciodată într-o emisiune străină. Asta este mahalaua politică. Sper să nu intre şi în teatru mahalaua asta a politicienilor şi a anumitor ziarişti.” Apoi încheie într-o notă personală: „Dar nu am eu dreptul să judec lucrurile. Când judeci ceva, trebuie să ştii până la ultima virgulă ceea ce se întâmplă.”

Biografie
Liviu Ciulei s-a născut pe 7 iulie 1923, în Bucureşti. A studiat arhitectura, precum şi teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Capitală. După debutul din 1945, la Teatrul Mic, în piesa „Încătuşarea”, de Philip Barry, trece la Teatrul „Odeon” („Nottara”), ulterior alăturându-se echipei Teatrului Municipal („Lucia Sturdza Bulandra”), unde a debutat ca regizor, în 1957, cu piesa „Omul care aduce ploaia”, de Richard Nash. Este laureat al Marelui Premiu la Festivalul de la Karlovy Vary pentru filmul „Valurile Dunării”, precum şi al Premiului pentru regie la Festivalul de la Cannes, din 1965, pentru filmul „Pădurea spânzuraţilor”. A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului „Bulandra”, iar după plecarea în SUA a fost director artistic la Teatrul „Tyrone Guthrie”, din Minneapolis, şi profesor de teatru la Columbia University şi New York University. După 1989 a fost numit director de onoare al Teatrului „Bulandra”, iar în 1996 UNITER i-a acordat Premiul pentru întreaga activitate.

„Tatăl meu, Liviu Ştefan Ciulley, a fost inginer constructor. El a construit această casă, în care locuiesc, dar şi alte edificii, precum Banca Naţională, Academia de Război, Monetăria Statului, Facultatea de Agronomie sau Mănăstirea Caşin.”,Liviu Ciulei

„ring” v-a prezentat, săptămâna trecută, partea întâi a acestui material, primul interviu din presa scrisă din ultimii 20 de ani al regizorului Liviu Ciulei fiind acordat cu ocazia zilei de naştere a actorului Victor Rebengiuc, protagonistul filmului „Pădurea spânzuraţilor”.