Studentă la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Secţia Studii Iudaice şi Neogreacă, celebra actriţă tocmai a scăpat cu bine din sesiune, filmează pentru serialul „Iubire şi onoare” de la Acasă TV, iar în aceste zile a jucat, pro bono, într-un scurtmetraj realizat de un „copilandru” pentru lucrarea de diplomă. Între o plimbare cu fiicele şi apariţia pe aceeaşi scenă cu fiul ei, Maia Morgenstern a acordat un interviu pentru „ring”.

„Sunt o studentă de succes. A fost greu în sesiune. Nu e totul OK, dar am terminat. Mă întreba un coleg câte examene mai am şi i-am răspuns «De dat sau de luat?». Nu vreau să-mi cumpăr o diplomă, vreau să învăţ, să-mi pun mintea la contribuţie. De asta m-am şi înscris la facultate”, mărturiseşte actriţa.

Ce proiecte aveţi Acasă?
Proiectele de la Acasă s-au derulat unul după altul. Cu mare plăcere am realizat un portret, un film, o amintire. Am povestit ce cred, am evocat poveşti din trecutul meu. Sunt la al doilea proiect artistic Acasă. Primul a fost în „Aniela”, cu un rol ce puncta, ca un ecou, ceea ce simţea şi credea maica stareţă Irina, iar acum, în „Iubire şi onoare”, sunt mama, joc rolul Marietei. M-a atras acest rol pentru că nu e un personaj liniar. Mânat de cele mai nobile intenţii, se întâmplă să răstoarne situaţia prin tumultul său sufletesc, prin emoţia mai mult sau mai puţin justificată. Câteodată face bine, alteori - rău. Uneori e propriul său duşman, uneori devine ridicolă sau tragică.

Vă regăsiţi în acest personaj?
Nu în totalitate. E vorba despre grija şi de dragostea pentru copii, dorinţa de a-i feri de anumite greşeli, de a îndepărta o tragedie care s-ar putea abate. Mă delimitez de personajul pe care îl interpretez pentru că nu judec lucrurile prin prisma propriilor trăiri şi experienţe. O experienţă nu poate semăna cu alta, chiar dacă există anumite similitudini. Fiecare trebuie să-şi trăiască experienţa.

În distribuţiile Acasă sunt nume mari, dar şi tineri la început de carieră. Cum v-aţi simţit la filmări?
E unul dintre motivele pentru care am venit cu tot sufletul, apoi garanţia unui lucru de calitate, cu interpretări memorabile... Marin Moraru, Dan Condurache, Virginia Rogin, Marian Râlea, cei din generaţia mea, sau Costel Constantin. Sunt actori alături de care eu am deschis ochii, sunt reperele mele artistice. Actorii profesionişti, care îşi iubesc şi îşi respectă meseria, au răspuns cu drag. Nimeni nu te împiedică să visezi, să-ţi construieşti personajul, să-i îmbogăţeşti biografia. E de bun augur că în distribuţie se regăsesc actori mari şi actori tineri, pentru că valoarea nu aşteaptă trecerea anilor. Sunt tineri care muncesc 12 ore pe zi şi au o perspectivă foarte serioasă. Acasă e o şcoală şi cine o priveşte cu seriozitate are numai de învăţat, de câştigat, de devenit. Să nu idealizăm, însă. Tinerii au avantajul mijloacelor de expresie fireşti, inocente, spontane, lucruri care se poate întâmpla ca la noi să fie deja văzute şi cunoscute. Ca actor consacrat, nu e rău să stai printre tineri, poate te molipseşti de prospeţime.

A existat o perioadă când sălile de teatru erau mai mult goale. Acum, trendul s-a inversat, însă actorii nu câştigă mai bine. Cum vă explicaţi fenomenul?
E o situaţie care cred că se regăseşte peste tot în lume... Teatrul e foame mare. Am folosit poate o metaforă puţin exagerată, dar din teatru marea cu sarea nu vei câştiga. Mari actori, mari vedete de la Hollywood se îndreaptă periodic către scena de teatru cu mare emoţie şi respect, anunţând cu surle şi trâmbiţe, ca pe un prag important al existenţei lor artistice, intrarea într-un proiect teatral. Păstrând proporţiile, şi la noi sunt actori de teatru şi de film iubiţi şi respectaţi. Cozile, în weekend, la Teatrul Naţional sunt până la metrou.

În democraţie, teatrul a evoluat împreună cu societatea?
Teatrul nu are cum să rămână în urmă, pentru că e oglinda realităţii. Ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi se regăseşte într-un fel şi în teatru. Din fericire, cosmetizarea realităţii nu se mai impune chiar atunci când ai nevoie să evadezi într-un frumos, să visezi şi să găseşti o speranţă.

Un actor în România poate trăi doar din salariul de la teatru?
Întrebaţi-i mai ales pe actorii din provincie cum trăiesc, care e demnitatea vieţii. Actorii tinerii se mişcă, tatonează noi forme de teatru. Faţă de noi, la vârsta lor, sunt mai puţin resemnaţi. Sunt dispuşi să ia viaţa în piept din punct de vedere artistic, logistic, tehnic şi organizatoric.

Conducerea TNB v-a sancţionat în urmă cu un an, însă aţi contestat măsura. Care a fost rezultatul?
În coadă de peşte. N-am semnat acea sancţiune. Povestea e îngropată şi n-am deloc de gând să dezgrop o secure a războiului... pe care am rezolvat-o atunci. Am făcut contestaţie. Şi nu era vorba despre salariu, era vorba despre demnitate.

Fiul dumneavoastră, Tudor Aaron, v-a urmat în carieră. Cum aţi primit vestea?
Mi-a îngheţat sângele, un sunet n-am scos. M-a informat că vrea să devină actor după ce a terminat Colegiul Naţional de Informatică. Şi îşi urmează propriul drum. Au fost şi prejudecăţi, şi acuze... că e fiul meu şi al lui Claudiu Istodor. Ştia că vor fi şi nu doar că le-a suportat, dar le-a contracarat civilizat: „Da, am privilegiul să fiu fiul mamei mele!”. Ar fi mai greu să-i îndrum pe toţi copiii către teatru... Cabiria e olimpică la matematică şi la fizică.

Cum e să jucaţi cu Tudor pe scenă?
A juca alături de fiul meu e o experienţă cu totul şi cu totul răvăşitoare. Dincolo de propriul ego, de orgoliu, există sentimentul mamei care crede că mai bine pentru copilul ei nimeni n-o să vrea şi nimeni n-o să încerce să dăruiască. Să devii actor, personaj, scenă ajutându-l să înflorească pe celălalt, partenerul meu, fiul meu. Nu i-am dat niciodată sfaturi pe care nu le-a cerut.

Sunteţi protagonista unui spot publicitar la cafea. Se câştigă bine din reclame?
Nu. Sunt experienţe şi soluţii de moment. Nu vreau să mă văicăresc la niciun nivel, sub nicio formă şi pe nicio temă. Sunt împotriva văicărelilor. Când am făcut ceva, mi-am asumat. După rolul din „Patimile lui Hristos” sunt pedepsită, boicotată, dar nu-i nimic, merg mai departe. Şi înainte de a face acest film eram în teatru.

Un sondaj recent arăta că sunteţi personalitatea publică din domeniul artistic cu cea mai mare credibilitate. Cum reuşiţi să-i convingeţi pe oameni, jucaţi teatru şi în viaţa de zi cu zi?
Nu joc teatru la acel mod peiorativ. După mine, teatrul e jocul de-a adevărul, nu de-a minciuna. Şi atunci caut mereu adevărul.

Este complicat să echilibraţi succesul profesional cu viaţa de familie?
Familia e cea sacrificată şi îmi asum. Toate acestea se plătesc. Sunt momente unice, imposibil de compensat, pe care ar trebui să le petrecem împreună şi pe care le pierd. Fiica mea cea mare, Cabiria, mă consolează: „Nu-i nimic că pleci de ziua mea, chiar de ziua mea. Aş veni şi eu cu tine, dar am olimpiadă la matematică. Nu e nimic că n-o să fii alături de mine”.

Ce sfat le daţi tinerilor care se gândesc să urmeze o carieră în teatru?
Să se gândească bine de ce vor să îmbrăţişeze această meserie foarte acaparatoare şi dacă au respect de sine şi faţă de aceasta. Profesiunea de actor îţi răspunde pe măsura iubirii, atenţiei şi energiei pe care le investeşti. Nu poţi trişa.

La ce vă uitaţi când daţi drumul la televizor?
Deschid televizorul să mai văd şi eu ce mai zic pe la talk-show-uri. Nu înţeleg nimic. Dau mai tare, poate am surzit... Tot nu înţeleg absolut nimic. Mai mult, am sentimentul că eu comit o gravă indiscreţie... „Ştiţi dumneavoastră...”, „Dar şi dumneavoastră ştiţi că...” Vorbesc nişte secrete între ei la care n-ar trebui să asistăm deloc. Oamenii au de vorbit între dânşii, iar eu îi deranjez că sunt o mitocancă şi mă uit la dânşii. M-aţi vedea într-o chestie de-asta?! Închid televizorul. Răsfoiesc ziarele mai serioase din care ai şi ce să citeşti.

Multe dintre personajele care se perindă pe primele pagini îşi adaugă peste noapte, după un secundar de figuraţie, titulatura de actor. E vorba de curaj sau de inconştienţă?
Fiecare poate spune că e cine vrea... şi regina Angliei. Celor care le promovează, le lasă şi le împing înainte le-aş pune întrebarea. Şi eu pot spune că sunt Dalai Lama, că m-am gândit eu odată la nemurirea sufletului. Problema e a presei dacă mă pune pe prima pagină susţinând că l-a întâlnit pe Dalai Lama.

Care e cea mai mare problemă a României?
E la modă să ne plângem de scara valorilor şi că ne-am pierdut reperele. N-am cum să nu observ însă exodul masiv de inteligenţă şi de competenţă. Fuge lumea pe capete din România. Depinde de copiii mei şi de educaţia pe care o primesc şi de exemplul pe care noi îl oferim ce vor face cu vieţile lor. Să se mulţumească cu a plânge şi deplânge sau, într-adevăr, să devină nişte oameni adevăraţi.