Cele mai frumoase oraşe din lume sunt admirate pe măsura fascinaţiei pe care o trezesc poveştile legate de ele. “Eu sunt dragostea” are loc la Milano şi te face să te gândeşti că şi poveştile de dragoste tind să fie la fel de impresionante ca şi oraşele în care se întâmplă.

Filmul lui Luca Guadagnino îşi introduce spectatorii în plină lume a nobilimii industriale italiene de azi. Dar cei care îşi mai amintesc de “Ghepardul” lui Visconti merită să se lase purtaţi printre gesturile şi aluziile unei lumi care şi-a transformat bogăţia în condiţie nobilă. Tot ceea ce în poveştile clasice era singurătate, în scenele din acest film este o frustrare mocnită. Început în interioarele somptuoase ale unei reuniuni de familie, sub o ninsoare milaneză, primele scene din film împrumută ritmurile, uneori destul de lente, pe care ni le rezervă iarna. Chiar şi atunci când relaţiile dintre personaje se încălzesc, odată cu anotimpul, pasiunile se înfiripează discret, punctate de muzica minimalistului John Adams. Lucrurile se întâmplă în jurul personajului interpretat de inconfundabila Tilda Swinton (“Plaja”, “Orlando”). Când vorbim despre dragoste în acest film nu ar trebui să fim derutaţi de mitologia consacrată a acestei teme. Sentimentul cu pricina este surprins în pelicula lui Guadagnino în mai toate formele: între membrii familiei, între tineri, la vârsta a doua, în conversaţii banale, în momente pasionale, între persoane din medii sociale diferite. Doar atât: nu vă aşteptaţi la o istorie convenţională. Nu o să o primiţi, acest film este mai potrivit să fie lăsat să curgă ca un vis, fără idei preconcepute, gata să fascineze la orice cadru.