Perioada premergătoare evenimentelor de la 1848 a fost presărată cu nedreptăţi de tot felul, braţul lung al unei legi strâmbe făcând ravagii în rândurile populaţiei. Oameni cinstiţi, negustori, slujbaşi, pe de o parte, hoţi, pungaşi, vagabonzi sau tâlhari la drumul mare, pe de altă parte, erau băgaţi în aceeaşi oală şi supuşi pedepsei nemiloase a dorobanţilor agiei. Conducătorul lor, căpitanul Costache Chihaia, zis „Chiorul”, a fost cel care a răspândit groaza timp de aproape trei decenii printre cetăţenii vechii urbe a Bucureştilor.

Povestea începe undeva prin anul 1824, când serdarul Costache Chihaia îşi începe activitatea în serviciul poliţiei Capitalei. Faima sa a cresut începând cu anul 1836 şi s-a accentuat îndeosebi în 1840, când şef al poliţiei bucureştene era fostul mare logofăt Manolache (Emanoil) Florescu. Căpitanul Costache Chihaia, poreclit „Chiorul”, a preluat în acelaşi an comanda celor 50 de dorobanţi agieşti, adică a corpului de slujbaşi de poliţie care asigura ordinea şi paza în Bucureşti. Din acel moment, teroarea a pus stăpânire pe străzile oraşului. Căpitanul Costache, corupt şi hrăpăreţ, vedea în oricine un posibil infractor. Modul lui de a acţiona era nediferenţiat: oameni cinstiţi şi borfaşi deopotrivă erau altoiţi cu gârbaciul şi jefuiţi.

Şpagă în beciurile agiei
Majoritatea teribilelor poveşti legate de faptele căpitanului Costache s-au pierdut odată cu dispariţia celor care le-au trăit. Oameni buni sau răi, cinstiţi sau borfaşi, victimele barbariilor marelui slujbaş al poliţiei şi-au ţinut gura, de teama răzbunării acestuia, după ce au călcat prin beciurile agiei. Unele dintre faptele sale au rămas însă datorită mărturiilor culese de Alexandru Antemireanu din spusele martorilor care au apucat perioada de dinaintea evenimentelor de la 1848. „Jefuitorii şi tâlharii aveau la agie un tratament special: bătaia cu gârbaciul. Bătaia era argumentul cel mai convingător, nu ca să scoată mărturisirea adevărului, ci ca să indice locul unde a fost ascunsă prada. Ceea ce-l interesa era să afle unde sunt ascunşi banii şi obiectele jefuite, dar nu pentru a fi înapoiate celui păgubit.” („Din vremea lui Căpitan Costache”)

Percheziţii la domiciliu în scop de... jaf
O „importantă” activitate prin care căpitanul Costache încerca să-şi rezolve complicatele cazuri era legată de efectuarea percheziţiilor la domiciliile suspecţilor. Adevărul era însă cu totul altul: aceste percheziţii erau efectuate, de fapt, cu scopul de a-şi însuşi, pentru folosul propriu, lucruri sau obiecte de valoare. Unul dintre cei percheziţionaţi a fost poetul Cezar Bolliac, care a relatat că „au strâns toate hârtiile, de orice natură, scrise şi nescrise, le-au băgat în ladă şi au plecat cu dânsele fără mai multe fasoane.” Cunoscutul scriitor era vizat de orânduire pentru activitatea lui revoluţionară, fiind considerat un tânăr foarte periculos.

Căpitan Costache, îngenuncheat de revoluţionari
Anul 1848 nu l-a prins pe picior greşit pe căpitanul Costache. Activităţile de supraveghere a caselor suspecte erau la ordinea zilei. Totuşi, şeful dorobanţilor a fost împiedicat să opereze reţineri aşa cum şi-ar fi dorit, deoarece domnitorul Gheorghe Bibescu îi dăduse dispoziţie şefului poliţiei, Iancu Manu, să nu se facă niciun fel de arestări. Aflându-se ulterior că marea majoritate a conspiratorilor a fugit spre frontiera cu Transilvania, căpitanul Costache, care până atunci spumegase de furie, a primit în sfârşit, pe 10 iunie, „porunca slobodă” de a cerceta toată ţara pentru a-i prinde şi reţine. Cu toate acestea, nu a mai plecat din Bucureşti, deoarece a doua zi mulţimea a luat cu asalt palatul domnesc. În ciocnirea care a avut loc, o piatră aruncată de protestatari a lovit în cap calul căpitanului Costache, prăvălindu-l la pământ. Ajutat de dorobanţi să se ridice, vajnicul poliţist a rupt-o la fugă din calea mulţimii.

Violuri, furturi şi bătăi cumplite
Isprăvile căpitanului Costache, cel care a terorizat Bucureştii timp de aproape trei decenii, au mers de la bătăi, furturi şi şantaj până la împrumuturi de sume pe care nu le mai înapoia niciodată şi chiar violuri. Alexandru Antemireanu mai spune că pe vremea lui „erau unii oameni care îşi aduceau aminte de casele necinstite, de fetele şi femeile batjocorite, de copiii rămaşi orfani pe drumuri, pe când părinţii lor îşi dădeau duhul în chinurile cele mai grozave, cu trupul vânăt de loviturile nemiloase ale dorobanţilor. Era un om urât şi rău ca un demon, întruchiparea răului. Pe făcătorii de rele care-i cădeau în mână, după ce-i snopea în bătaie […], îi băga în închisoarea de la Sf. Anton (Piaţa de Flori), sau îi trimitea la ani grei de temniţă.”

„Îmi voi împleti biciul cu piele de român, îmi voi zugrăvi şeaua cu sânge de român, ca să poată ţine mai bine minte românul ce poate libertatea când se încearcă să fie pe aici.”, Căpitan Costache Chihaia

Sursa: George Potra, „Din Bucureştii de odinioară”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981