Legendele despre flăcăi curajoşi care nu se temeau de moarte şi care, posedând un deosebit simţ al dreptăţii, luau de la bogaţi şi împărţeau nevoiaşilor au, ca mai întotdeauna, şi un sâmbure de adevăr. Dintre aceştia, un faimos haiduc de pe pământurile româneşti pare a fi fost Iancu Jianu, însă poveştile despre Ioniţă Tunsu’ nu sunt cu nimic mai prejos, faptele lui fiind pomenite în cântecele lăutarilor care i-au căinat tragica soartă.

Nume precum Miu Haiducu, Crişan Transilvăneanu, Bujor, Groza, Codreanu sau Radu Anghel din Argeş nu mai spun mare lucru în ziua de azi. Totuşi, la vremea lor, aceşti oameni curajoşi, care nu pregetau să lupte împotriva bogaţilor vremii, erau pomeniţi de cei care-şi puneau speranţele în ei pentru o viaţă mai bună şi mai dreaptă. Printre aceştia, un om care şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că nu-i omora şi nu-i schingiuia pe cei pe care îi prăda a fost Ioniţă Tunsu’. Povestea haiducului începe în primii ani ai secolului al XIX-lea, în comuna Optaşul, din judeţul Olt, loc de unde a plecat în lumea largă pentru a-şi face un rost.

Un rebel care trebuia să fie preot
Potrivit mărturiei colonelului Dimitrie Papazoglu, ofiţer în armată şi martor al mai multor evenimente ale epocii, Ioniţă Tunsu’ a fost paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, aflată pe Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor de azi). Episcopul Ilarion al Argeşului îl preţuia în mod deosebit pe Ioniţă, care era un băiat ascultător şi cu ştiinţă de carte, şi avea de gând să-l roage pe mitropolit să-l facă diacon sau chiar preot. Lucrurile s-au schimbat însă în timpul „zaverei celei mari”. Evenimentele de la 1821, când ţara a fost răsculată de Tudor Vladimirescu, l-au atras în iureşul lor şi pe tânărul Ioniţă, care s-a alăturat ca „volintir”.

A băgat spaima în boieri
Văzând nenumăratele nedreptăţi la care erau supuşi cei mulţi, Ioniţă nu a mai suportat şi a decis să facă în aşa fel încât să le aline suferinţele. Şi-a părăsit slujba de la biserică, şi-a tuns părul şi a început să caute oameni curajoşi asemenea lui pentru a-şi întemeia o ceată. I-a ocolit pe tâlharii de rând sau pe ţigani şi s-a orientat înspre băieţi deopotrivă cu el, care trecuseră la rândul lor prin necazuri în viaţă. Şi-a făcut astfel o ceată şi a început să dea lovituri. Victime le cădeau negustorii bogaţi şi boierii care se deplasau prin ţară. Curând, numele lui era pomenit cu spaimă de toţi cei care se temeau pentru avutul lor.

L-a avut în bătaia puştii pe generalul Kiseleff
Faptele cetei conduse de Ioniţă Tunsu’ au ajuns, inevitabil, la urechile mai marilor ţării. Generalul Kiseleff însuşi i-a dat ordin vornicului Iordache Filipescu să-l captureze de îndată pe răufăcător. Ioniţă a aflat de planurile care vizau prinderea sa de la prietenul şi finul său de cununie, căpitanul de poliţie Radu Ştefan. Tot de la acesta a mai aflat că generalul urma să plece cu suita la Pucioasa, pentru un tratament. Împreună cu ceata sa l-a aşteptat pe general la un popas aflat la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Târgovişte. Ulterior, Ioniţă i-a scris generalului o scrisoare în care i-a spus, printre altele: „Capul excelenţei tale a fost astăzi în gura puştii mele.”

Recompensă de 1.000 de lei pe capul lui Ioniţă
Generalul Kiseleff şi-a reînnoit ordinul către vornicul Iordache Filipescu pentru ca Ioniţă Tunsu’ să fie prins numaidecât, însă a solicitat în mod expres ca viaţa acestuia să fie cruţată. Marele agă Constantin Cantacuzino a alcătuit mai multe poteri pe care le-a pus sub comanda polcovnicului judeţului Ilfov, Mihalache Cincu. Acestea au fost trimise în misiune prin toate satele şi pădurile din jurul Bucureştilor cu ordin de a-l prinde pe „tâlhar”. Oamenii au fost anunţaţi prin „circulări” că oricine îl va prinde pe Tunsu’ sau va da informaţii care vor duce la locul unde stă ascuns va fi ridicat în rang de boierie şi va primi o importantă recompensă bănească.

A murit în chinuri
Ispitit de recompensă, căpitanul Radu Ştefan s-a dus la marele agă şi i-a spus că îl va da prins pe Tunsu’. Prima tentativă de atragere în capcană a eşuat. O săptămână mai târziu pe 11 august 1832, Ioniţă trebuia să se întâlnească pe Podul Grozăveşti, pe înserat, cu Ştefan. Oamenii agiei, ascunşi sub pod, au deschis focul asupra căruţei în care se aflau Ioniţă cu oamenii lui. Mai mulţi haiduci au fost omorâţi, cei teferi reuşind să fugă. Tunsu’ împreună cu doi tovarăşi de-ai lui, răniţi grav, s-au aruncat în apa Dâmboviţei. Poteraşii au continuat să tragă înspre locul unde se bănuia că s-au îndreptat fugarii. Tunsu’ a fost găsit de polcovnicul Mihalache Cincu "cu burta ciuruită şi cu intestinele ieşite afară". A fost dus de urgenţă cu o trăsură la garda mare rusească de pe Podul Mogoşoaiei (care se afla pe locul unde azi se află Hotelul Continental şi clădirile de până la Pasajul Victoriei), însă doctorii nu i-au putut salva viaţa. A murit aproape de ivirea zorilor, în chinuri groaznice.

„Înaltă excelenţă […], ai fost adus de Dumnezeu în ţara mea ca să faci numai bunătăţi. […] N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubitor de ţară.”, Din scrisoarea lui Ioniţă Tunsu’ adresată generalului Kiseleff

Sursa: George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981