În familia Andrei astăzi este o dublă aniversare: cunoscuta actriţă de teatru şi film împreună cu soţul ei, fostul ministru de externe Ştefan Andrei, îşi sărbătoresc împlinirea a 70, respectiv 80 de ani. Născuţi amândoi pe 29 martie, Violeta şi Ştefan Andrei excelează şi la alt capitol: sunt împreună de aproape 50 de ani. Despre toate acestea şi despre multe alte lucruri artista a acceptat să vorbească într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului „ring”.

Doamnă Violeta Andrei, vă rugăm să ne spuneţi cum vă simţiţi în acest moment, când împliniţi această frumoasă vârstă?
Este un sentiment ciudat, pentru că niciodată nu am fost obsedată de vârstă. Nu am avut cochetăria femeilor care-şi ascund anii. În fond, contează ce ai realizat din ce ţi-ai propus sau ai visat. Există o karmă a fiecăruia. În zodia mea, Berbec, mi se potriveşte faptul că, după ce sunt izbită în cap, prin muncă grea şi tenacitate, mă ridic din nou. Iar în zodiacul chinezesc, la plante, am puteri oculte şi cine îmi face rău, fără voia mea, de rău are parte. În toată viaţa mea m-am ghidat după concepţia că averea unui om constă în ce acumulează în creier şi ce ştie să lucreze cu mâinile. Astfel poţi trece de acele situaţii critice, neprevăzute, pe care le poţi salva pentru tine şi cei dragi.

S-a vorbit foarte mult de-a lungul timpului despre frumuseţea dvs. Cât contează aspectul fizic şi ce însemnătate are caracterul în viaţa unui om?
Frumuseţea trece, dar caracterul, calitatea lui, în sensul frumos, rămâne până la final. Din păcate, calităţi ca altruismul, delicateţea sufletească, abnegaţia, spiritul de sacrificiu nu mai sunt apreciate astăzi. Tupeul, obrăznicia, dorinţa de a călca pe cadavre, pentru a-ţi atinge scopurile, au fost principalii duşmani ai mei. Nu mă pot schimba. Prefer tăcerea şi însingurarea.

Cum aţi devenit soţia unui important demnitar? Aţi fost curtată ca la carte sau a fost o relaţie nonconformistă pentru acele vremuri?
Eu nu m-am căsătorit cu un demnitar, cum se crede, ci cu un asistent universitar la construcţii, petrol şi gaze. El avea 30 de ani şi eu 20. Terminasem institutul şi eram actriţă doar de trei luni în teatru. N-aş fi conceput o căsătorie din interes pentru nimic în lume, cu toate că fusesem asaltată în anul IV, sau mai bine zis prin intermediul mamei mele, de foarte mulţi bărbaţi cu situaţii extraordinare din punct de vedere material şi profesional, pe care eu însă nu i-am cunoscut niciodată. Noi ne-am cunoscut la Festivalul mondial al studenţilor de la Viena, el fiind şeful grupei de studenţi, eu trimisă din partea studenţilor de la institutele de arte plastice, conservator, teatru şi cinematografie. Aveam 17 ani. A fost un coup-de-foudre, dar, fiind o fire foarte sălbatică şi cu concepţii de viaţă rigide, l-au sfătuit toţi să mă lase să cresc. A aşteptat trei ani, timp în care deveniserăm confidenţi, dar ne tatonam reciproc. Sentimentele de dragoste se coceau, eu căpătam încredere în el, şi la 20 de ani am acceptat să mă sărute, pe 23 august. Terminasem institutul şi nu concepeam să avem o relaţie intimă. M-a cerut de soţie mamei mele şi pe 18 noiembrie ne-am căsătorit. Deci nici gând de o relaţie nonconformistă. Am rămas gravidă a treia lună de la căsătorie. Bineînţeles că am lăsat sarcina şi, cu o lună înainte de a sărbători un an de la căsătorie, pe 12 octombrie s-a născut scumpul nostru băiat Călin (file de poveste), fructul iubirii noastre şi marea noastră fericire.

„În viaţa mea a părut un monstru numit Elena Ceauşescu!”
Sunteţi născută în aceeaşi zi cu soţul dvs. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri despre aniversările de neuitat petrecute alături de Ştefan Andrei.
Coincidenţa zilei de naştere, 29 martie, cred că a fost un semn divin. Am aflat de asta într-una din întâlnirile întâmplătoare de pe stradă, comentând o carte nou apărută, pasiunea pentru cultură fiind comună. Întotdeauna ne-am sărbătorit ziua numai noi doi şi cu fiul nostru începând de la şapte ani, în general la restaurant, dar fără pretenţii culinare. Intimitatea noastră era mai importantă decât fastul unei mese cu invitaţi. Plimbările de după aceea erau pline de romantism.

Îndepărtarea dvs. de pe platourile de filmare şi din teatru din 1972, precum şi 10 ani mai târziu, în 1982, a fost consecinţa unor ordine venite de sus?
În 1972, în viaţa mea a apărut un monstru pe nume Elena Ceauşescu. În 1972, în viaţa mea a apărut un monstru pe nume Elena Ceauşescu. A comandat prima mea interdicţie, care a durat până în 1974, şi a doua, cea definitivă, din 1982 până în 1989, când a fost omorâtă. De asemenea, mi-a interzis să plec peste hotare, deoarece eram solicitată în foarte multe filme străine. Oricum, nu am avut voie să-mi însoţesc niciodată soţul în afara ţării, în vizite oficiale. Îmi rămăseseră teatrul şi radioul.

„După 1990 am fost scoasă din teatru pe motive politice!”
Aţi fost, de asemenea, îndepărtată din teatru şi în 1990. A fost un act politic, legat de arestarea soţului dvs.?
Din 1990 a apărut al doilea monstru în viaţa mea, Ion Iliescu & Comp., care m-a scos din teatru. Bineînţeles că a fost un abuz politic. Totuşi, libertatea de expresie care s-a instaurat nu le-a dat posibilitatea de a-mi interzice să-mi continui meseria pe alte coordonate. Am fost distribuită în filme româneşti din 1990, filme străine, emisiuni de divertisment, muzică, poezie, talk-show-uri.

De ce nu aţi încercat să vă reactivaţi activitatea teatrală în momentul în care apele s-au mai limpezit?
La teatru nu am mai putut reveni, cu toate că am fost solicitată în perioada directoratului lui Virgil Ogăşanu, şi apoi la solicitarea lui Marcel Iureş în clipa în care a pus bazele Teatrului Act.

Ce aţi făcut între timp?
Fiind scoşi mereu din casă, în 1996 am cumpărat un teren la Snagov prin împrumuturi, vânzări de lucruri, mie nedându-mi-se terenul mamei mele de la Băneasa, în zona rezidenţială, ci în câmp, pe şoseaua Odăi, pe partea dreaptă a Otopenilor. În locul meu s-a strămutat în 1991 cineva de la FSN. Am pornit o nouă viaţă şi în 14 ani ne-am construit o casă pe baza proiectului meu arhitectonic. Îmi aparţine designul interior şi cel peisagistic. Nu regret nimic, pentru că am dat în patima horticulturii şi floriculturii. Dacă aveam bani, puteam termina ca alţii totul într-un an. Pe măsură ce câştigam din colaborări, banii erau direcţionaţi pentru casă. E o casă pe care o iubesc foarte mult. Soţul meu îmi spune mereu: „Este creaţia ta!” şi îmi laudă ideile care-mi mai vin. Cel mai tare mă bucur când îmi spune că i-am făcut numai colţuri de rai.

„Mulţi colaboratori de-ai lui Andrei m-au evitat!”
Cum aţi trecut peste perioada în care soţul dvs. a fost închis?
A fost foarte dureros să îndur atâta nedreptate. Plângeam foarte mult, dar după trei ore de somn mă duceam la procese îmbrăcată cochet, chiar dacă slăbeam pe zi ce trece, ca să-i ridic moralul şi să-i dau speranţe. Pentru că nu mai aveam salariu şi totul era pus sub sechestru, executam diverse obiecte vestimentare, accesorii, pe care mi le vindeau unele prietene. Şapte luni nu am avut voie să ne vedem, iar după aceea am primit dreptul de a merge la vorbitor o dată la două săptămâni. Andrei avea dreptul la un pachet de doar trei kilograme, nu de cinci ca pe vremea lui Ceauşescu.

Aţi fost ajutată de prieteni sau, dimpotrivă, prietenii de dinainte de ’89 s-au făcut că nu vă mai cunosc?
Pentru că nu aş fi cerut în viaţa mea nimic, m-au ajutat prieteni pe care m-am bazat în clipe grele. Fără să le spun nimic, cu o zi înainte de a merge la vorbitor îmi aduceau strict ce aveam voie să-i duc lui Andrei. Le sunt recunoscătoare tuturor. În mod frecvent am fost ajutată de Carmen Păunescu, soţia lui Adrian Păunescu, şi de familia lui Costel Constantin, precum şi de mulţi alţii. Nu aş vrea să omit pe nimeni, dar e greu. În perioada aceea, ziua de naştere am făcut-o cu prieteni comuni la Sabin Bălaşa, iar Învierile le-am petrecut cu familia Costel Constantin. Desigur, mulţi colaboratori de-ai lui Andrei m-au evitat. Pe partea artistică nu s-a întâmplat aşa, s-au purtat foarte frumos cu mine şi au cerut mereu eliberarea lui Andrei.

Cum s-a realizat eliberarea soţului dvs.?
La cererea şefilor de stat, prim-miniştri, miniştri de externe, în afară de ruşi, recunoscând că este un proces politic, Ion Iliescu l-a graţiat în 1994.

A fost afectat soţul dvs. de regimul din detenţie?
Din 1996, suferinţele îndurate în închisoare au început să-şi arate colţii: cancer de colon, salvat de minunatul Irinel Popescu, două infarcturi cu edem pulmonar, dar punerea de stenturi de către doctorul Deleanu şi doctorul Zarma, sub îngrijirea profesorului Apetrei, l-au pus pe linia de plutire. Eu l-am îngrijit tot timpul ca pe un copil şi azi mă bucur de prezenţa lui.

„Îi doresc soţului meu multă sănătate!”
Ce îi doriţi soţului dvs. de ziua lui?
După tot acest chin, de peste 20 de ani, îi doresc să aibă parte în primul rând de multă sănătate, să putem parcurge împreună încă mulţi ani de viaţă alături de cei dragi în raiul pe care spune că i l-am făcut aici la Snagov, cum zice el, dăruindu-i cel puţin 10 ani în plus.