Războaie, cutremure, inundaţii, foamete, iată câteva dintre calamităţile care au lovit Capitala de-a lungul timpului şi care i-au supus la mari greutăţi pe locuitorii ei. Dintre toate însă, ciuma a fost de departe cea mai grea încercare din viaţa lor. Neexistând, la vremea respectivă, un tratament eficient împotriva acestui tip grav de boală contagioasă, oamenii mureau pe capete şi erau îngropaţi, indiferent de credinţă sau convingeri, în gropi comune.

Istoria transmisă prin diferite canale, de la diferite înscrisuri judecătoreşti sau cronici până la hrisoave domneşti, consemnează existenţa doar din secolul al XV-lea a bolii care îngrozea numai la pronunţarea denumirii sale: ciuma. În Bucureşti sunt consemnate epidemiile din 1676, pe timpul domnitorului Gheorghe Duca Vodă, din 1689 şi 1693, când la cârma ţării era Constantin Brâncoveanu, precum şi în 1718 când, după războiul turco-austriac, otomanii călcaseră ţara aducând, pe lângă boală, şi foamete. Mai sunt consemnări cu privire la ciumă în 1730, în 1737, când pe tronul ţării se afla Constantin Mavrocordat, şi când, numai în Capitală, au murit 33.000 de oameni, în 1756, 1759, dar şi în 1792 şi 1793, când boala „izbucneşte cu furie în Bucureşti”.

Caragea, fanariotul aducător de moarte
Ca un făcut, în perioada premergătoare instalării lui Ioan Caragea Vodă pe tron, o serie de semne „prevestitoare de rău” se arătaseră oamenilor. Aşa cum spune meşteşugarul dascăl Ioan Dobrescu în cronica lui, „s-au început foametea între leatul 1810, de la grâu nou, şi au ţinut până la 1812, iarăşi la grâu nou”. În 1811 s-a arătat „steaoa cu coadă pre cer” (cometa Flangergues - n.r.), iar în 1812 pământul a fost zgâlţâit de nu mai puţin de trei cutremure. În noaptea de 11 spre 12 decembrie 1812, Curtea Nouă din Dealul Spirii, de la Mihai Vodă, a ars în întregime chiar când fusese instalat noul domnitor Caragea. Se spune că ciuma a izbucnit între oamenii care veniseră cu Vodă de la Ţarigrad. Fusese adusă de fapt de la Constantinopol, unde în anul precedent boala omorâse, zilnic, mii de oameni.

Morţii neîngropaţi erau mâncaţi de câini
1813 poate fi considerat, pe drept cuvânt, un an al morţii. Ciuma a lovit cu atâta putere încât, de frică, oamenii au părăsit în grabă Bucureştiul, care a devenit practic un oraş-fantomă. Consemnările meşteşugarului Ioan Dobrescu sunt cutremurătoare. „Şi să sparse oraşul şi să duseră care încotrou le-au văzut ochii. Şi rămase târgul pustiu. […] Iară aicea în Bucureşti, cum să zicem, avea cine să-i îngroape, şi de-au mâncat câinii câte unul pân grădini, pe carii de frică nu-l îngropa adânc. Iar prin sate, pă afară, atât pă ţărani, cât şi pă orăşani, câţi fugiseră în băjenie, pre aceia mai pre mulţi i-au mâncat câinii, că nu avea cine să-i îngroape, şi spunea că până la ghenarie numai raportuiţi în catastih morţi mai mult de 20 mii […] Iară la şpital făcea grămezi câte 100 de trupuri goale, flăcăi tineri, fete mari, copii, bătrâni, bogaţi, săraci, şi să umfla ca borduşii de soare. Apoi făcea şanţuri şi-i arunca acolo, unul peste altul, ţiganu, boeru, ovrei, armeanu, nu să căuta, la rând.”

Treburile murdare, făcute de ciocli
Una dintre măsurile luate de autorităţile vremii a fost înfiinţarea unui corp de oameni însărcinaţi cu strângerea şi îngroparea celor morţi din cauza epidemiei. Astfel au apărut cei numiţi ciocli, indivizi foarte bine plătiţi, recrutaţi în general dintre cei care contractaseră boala şi scăpaseră cu viaţă. Ei trebuiau să şteargă urmele molimei. Cioclii erau scutiţi de taxe şi aveau la dispoziţie o căruţă cu coviltir şi cu doi cai, în care îi cărau pe bolnavi sau pe morţi, după caz, la spital sau la groapa comună. Mulţi dintre aceştia, provenind dintre netrebnici, comiteau abuzuri îngrozitoare, omorându-i pe bolnavi în drum spre spital ca să nu se mai obosească cu transportul sau, şi mai rău, îngropându-i de vii. O lege din 1786 îi incrimina pe cei care recurgeau la asemenea fapte ca fiind „ucigaşi”, pedeapsa fiind cea supremă.

„Şi-i cără du prin toate mahalalile, până când n-avea ce le mai face şi stătea pre uliţe morţi, până când venea cioclii cu cară dă-i ridica. Şi câţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi.”, Ioan Dobrescu

Surse:
Gheorghe Parusi, „Cronica Bucureştilor”, Ed. Compania, 2005
George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1981
Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureştilor”, Ed Sport-Turism, 1979