Anul trecut, pe 23 decembrie, opinia publică autohtonă era şocată de gestul unui necunoscut care a ales o formă nemaiîntâlnită de protest: aceea de a se arunca de la balconul parlamentului în plină sesiune. Acel necunoscut, angajat ca electrician la TVR, a devenit în scurt timp una dintre cele mai mediatizate persoane de pe mapamond. În prezent, pentru Adrian Sobaru viaţa începe să reintre pe făgaşul normal. Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului „ring”, neobişnuitul protestatar reface, cumva, filmul evenimentelor care l-au făcut celebru.

Adrian, care au fost lucrurile premergătoare gestului tău?
Trebuie să se ştie că nu am făcut-o pentru bani. Greutăţi avem fiecare în parte, mai mari sau mai mici. Nu spun că ale mele sunt foarte mari. Pentru mine sunt mari. Le simt că atârnă greu. Am înţeles, cât am fost în spital, că presa a dat-o că am făcut-o din cauza banilor, că aveam datorii la bănci. Nu am nicio datorie la bancă.

Deci nu a fost vorba despre situaţia financiară?
Nu a fost în niciun caz vorba despre aşa ceva. Eram speriat pentru oameni, pentru oameni în general. Mi se părea anormal să dai în oamenii necăjiţi, deoarece practic nu s-a tăiat din avuţiile celor bogaţi, ci din sărăcia care oricum există. M-am gândit că cineva trebuie să facă politica oamenilor, să dea un semnal în aşa fel încât cei de la conducere să nu mai lovească în oameni.

Cu toate astea, după cum spui, greutăţi ai şi tu.
Este adevărat, pentru că am şi doi bătrâni, pe lângă cei doi copii, de care trebuie să am grijă cu medicamente şi celelalte. Plus că mai este problema cu băiatul, care are nevoie de psiholog, iar treaba asta costă, evident!

Preţuri vest-europene, salarii româneşti
Şi cum gestionezi toată situaţia asta, cum te descurci?
Ca să facem faţă situaţiei şi având copilul bolnav, tăierile cele mai mari le facem la îmbrăcăminte. Mergem la second hand şi ne cumpărăm câte ceva, deoarece practic acolo ne mai putem permite. La noi, preţurile la mâncare sunt la nivel vest-european, numai salariile sunt româneşti. Nici nu ştiu cum ne menţinem la suprafaţă.

Cum te simţi acum, că ai devenit o persoană publică?
E greu, fiindcă nu este vorba numai despre faptul că te recunoaşte lumea. Am primit foarte multe mesaje de încurajare şi scrisori, m-au oprit oamenii pe stradă, unii m-au îmbrăţişat şi mi-au spus că sunt un erou, dar sunt cuvinte grele pe care nu cred că le merit. Eu sunt un om căruia nu-i place să se joace cu cuvintele. Cuvintele cu greutate nu le scoţi şi le arunci aşa, cu una, cu două.

Ai simţit vreodată că ai putea să-i reprezinţi pe aceşti oameni?
Greutatea ar fi prea mare. Prin faptul că vine cineva la tine şi-ţi cere ceva te simţi obligat ca şi atunci când vine un copil şi-ţi spune: „Mi-e foame!” sau „Dă-mi o bomboană!”. Şi atunci trebuie să faci ceva.

„N-ar trebui să facă nimeni ce am făcut eu!”
Nu crezi că, astfel, gestul tău îşi va pierde cu timpul din importanţă?
Gestul meu va trece oricum la obiecte pierdute.

Şi nu este păcat?
Nu ştiu. Dacă lucrurile vor evolua în bine în ţara asta şi pentru oameni, nici nu contează ce a făcut Sobaru. Acum, lumea interpretează… Gestul meu e chiar un gest pe care nu trebuie să-l urmeze nimeni. Eu am pierdut noţiunea timpului în momentul respectiv. Ştiam doar că vreau să protestez atunci, în balcon, ca să-i fac pe cei de acolo să fie mai atenţi la oamenii din jurul lor.

Ai avut momente de îndoială cu privire la gestul tău?
Nu. Dacă nu-l făceam, regretam toată viaţa. Cu toate riscurile, am preferat să o fac decât să nu o fac. Eu, în general, când îmi pun ceva în cap, încerc să îmi duc intenţia până la capăt.

„Îmi pare rău că am speriat copiii!”
Care este povestea tricoului?
În noaptea de dinainte m-am trezit pe la trei sau patru dimineaţa. Nu ştiu de ce am simţit eu nevoia să scriu tricoul ăsta. Eram obosit de atâta surmenaj, de atâtea fixaţii. Atunci am găsit cuvintele pentru tricou. Am scris „Libertate” şi „Ne puteţi lua banii, ne puteţi lua viaţa, dar nu libertatea!”. La un moment dat chiar m-am mai trezit o dată, pentru că uitasem să scriu „Ne-aţi ciuruit!”.

Cum au reacţionat membrii familiei după incident?
S-au speriat. Dacă îmi pare rău de ceva, de asta îmi pare rău, că i-am speriat. Am speriat şi copiii. Pe Alexia mai puţin, dar băiatul... Pe urmă, cine ştie cum a suportat soţia? Eu sunt un tip care la boală face destul de urât. Nu că aş fi violent sau ceva de genul ăsta, dar dacă mă doare un pic ceva, imediat dau din mine de zici ce-i aia. Eu nu-mi amintesc reacţiile din spital. Ea m-a suportat, a stat internată cu mine.

„Dacă muream, poate că lucrurile se schimbau în bine!”
Te-ai gândit vreo clipă că puteai muri?
Poate am avut momente când luasem în calcul şi chestia asta. Îmi trecea, aşa, prin cap. Să zicem că aş fi luat în calcul aşa ceva. În momentul ăla trebuia, oricum, să am curajul de a mă duce în necunoscut.

În spital ai afirmat că-ţi pare rău că nu ai murit.
Eu nu mă văd spunând aşa ceva. Poate eram sub sedative, poate a fost din cauza loviturii la cap. Atunci probabil aşa simţeam. Poate, mă gândesc şi eu acum, trag concluzii, adică, dacă muream, poate se schimbau mai multe lucruri în bine. Deveneam un fel de martir, nu că m-aş lăuda cu aşa ceva.

Dacă ai putea, ai mai repeta vreodată gestul?
Acum, la rece, poate dacă ar fi să mai am ocazia, n-aş mai face-o.

„M-a deranjat că am fost făcut drogat!”
Au fost voci care au încercat să te discrediteze?
În încercarea unora de a mă discredita, mai puţin m-a interesat persoana Sobaru, ci faptul de a discredita omul şi ideea. Pe de altă parte, dacă m-a deranjat ceva a fost faptul că am fost făcut drogat. Eu nu le am cu băutura, darămite să mă apuc de droguri! Asta chiar este o aberaţie!

Crezi că a fost intenţionat pusă la cale de cineva?
E clar. Se spune că pe internet sunt oameni a căror meserie este chiar asta, ca atunci când e nevoie, să spună anumite lucruri ca să discrediteze persoane.

Ai fost contactat de politicieni după incident?
O singură persoană, dintr-un partid care se află în opoziţie, dar nu aş vrea să-i dau numele. E destul de micuţ partidul. M-a întrebat cum o duc cu sănătatea şi îmi recomanda să apar cât mai mult la televiziune.

Ai fost ajutat material în vreun fel?
Da, de oameni cu bun-simţ, cu sume mici. Pot să le mulţumesc acum. De pildă, este un domn de la Oradea. Mi-a spus că este pensionar şi că ar fi foarte fericit dacă m-ar putea ajuta. Chiar m-a emoţionat gestul dumnealui.

„Ar trebui să se reinventeze bunul-simţ!”
Ai primit cumva oferte de lucru mai avantajoase?
Nu foarte multe, dar oricum pe mine nu mă interesează. Eu sunt un tip conservator, dacă se poate spune aşa. Nu-mi place să mă plimb de colo-colo. Eu iubesc televiziunea română şi nu voi pleca de aici.

Ce părere ai despre ce se întâmplă, în general, în societatea românească?
Lumea a început să-şi piardă încrederea în toate instituţiile statului, indiferent că este guvern, parlament, poliţie etc. Ar trebui ca fiecare instituţie să-şi recapete credibilitatea şi să se reinventeze bunul-simţ, oamenii să aibă demnitate, să nu se lase umiliţi. Umilinţa nu este bună nici pentru cel care o produce, nici pentru cel care o suportă.

Dacă ai fi lider, politic sau sindical, ce anume ai face?
Aş face orice numai să ştiu că schimb lucrurile în bine. Dar trebuie să te şi pricepi, trebuie să-ţi poţi asuma poziţia respectivă. Ca politician este răspundere mare. În general, lumea în ziua de azi nu se mai apucă de politică pentru a face lucruri bune. Sunt pe alte chestii, notorietate, bani. Eu aş face-o pentru interesul oamenilor, dacă aş putea.

„Învăţaţi să aveţi demnitate!”
Ai un mesaj pentru oameni?
Să înveţe să lupte pentru copiii lor, să înveţe să aibă demnitate, să aibă bun-simţ, să nu mai fie umiliţi, să nu se lase umiliţi, nu neapărat când este vorba de guvern, ci şi la locul de muncă, oriunde, nu trebuie ca omul să se umilească. Aici este cea mai mare prostie. Iar cel mai important lucru este să lupte să găsească o speranţă pentru copii.