Este unul dintre cei mai longevivi artişti pe care i-a dat teatrul românesc. A prins vremurile de dinainte de război, dar şi pe cele din timpul comunismului, vremuri în care singura lui iubire a rămas scena. Fidel crezului său, artistul a înfiinţat, după revoluţie, Teatrul Excelsior, instituţie căreia s-a străduit în toată această perioadă să-i dea viaţă prin apartenenţa la un spaţiu propriu. Maestrul, a cărui voce poate fi auzită pe CD-ul „Taclale”, lansat în luna decembrie a anului trecut, a avut amabilitatea de a acorda un interviu în exclusivitate ziarului „ring”.

Maestre, Teatrul Excelsior este aproape de inaugurare. De ce a durat atât de mult construirea lui?
Ce am suferit pentru această clădire şi la morţi o să am ce povesti. Totul a început în 1990, când ministrul culturii de atunci, Andrei Pleşu, mi-a dat aprobare pentru acest spaţiu, unde fusese Teatrul Ţăndărică înainte. Clădirea era folosită atunci ca un depozit al Academiei, iar aceştia nu s-au mişcat de aici trei ani şi jumătate. Dar construcţia propriu-zisă a început abia acum 12 ani.

De ce atât de mult timp pentru un proiect care se putea termina mult mai repede?
Când a fost totul gata, acte făcute, semnate, parafate, mai lipsea o singură semnătură: cea a ministrului culturii, pe contractul de colaborare. Colegul şi prietenul Caramitru nu a vrut să o dea. A spus: „Nu ştiu, nu mă bag!”. I-am zis atunci: „Măi, dar este clădirea ta, îţi aparţine!”. Mi-a spus că nu este de acord.

„Miniştrii culturii au lovit în propriile bresle!”
V-a dat vreo explicaţie?
Nicio explicaţie. Nu mie, pentru că nu eu m-am dus să mă cert cu el. Atunci a zis aşa: „Ca să nu spui că am ceva împotrivă, trec teatrele la primărie!”. Şi le-a trecut, ştiind bine că în loc de o semnătură îmi trebuiau 83, adică ale membrilor consiliului local. De atunci a început saga acestui teatru nou, în care am schimbat până acum cinci primari, cinci consilii de administraţie şi nu ştiu câte partide.

Cum vă explicaţi faptul că tocmai dl Caramitru, care face parte din breaslă, v-a refuzat?
Toţi miniştrii culturii pe care i-am avut din breaslă, ăla de la cinematografie, Sălcudeanu, Marin Sorescu etc., toţi şi-au nenorocit propria breaslă. Sub Sorescu, de pildă, au fost desfiinţate toate casele de cultură din sate, din comune etc. Toţi au lovit în propria breaslă.

„Fără Sorin Oprescu nu terminam teatrul!”
Aţi fost sprijinit eficient de cineva de-a lungul timpului?
Singurii care au fost eficace în acest periplu au fost Videanu şi Oprescu. De altfel, fără Sorin Oprescu nu se termina. El a reuşit să ducă totul la capăt şi îi sunt foarte recunoscător. Numai că Oprescu are o soartă foarte ingrată. El este un primar împotriva consiliului. Ce propune el nu aprobă consiliul, iar ce propune consiliul nu face el!

Există bani pentru definitivarea lucrărilor?
Din cauza acestui schimb de „amabile” ostilităţi, am intrat în aprilie şi primăria nu are buget. Noi funcţionăm aşa, pe cârpite, pe împrumuturi. Oprescu a fost încăpăţânat! Este adevărat că l-am lucrat şi eu, am făcut aici două premiere şi l-am invitat la prima, pe şantier. A văzut spectacolul în condiţiile existente la ora de faţă.

Şi care a fost impresia dlui primar?
A fost încântat, înnebunit. S-a dus la primărie şi într-o săptămână s-au făcut actele, s-a găsit constructor, tot, şi a spus: „Pe 1 aprilie îi deschideţi teatrul lui Ion Lucian!”. Între timp a intervenit amabilul consiliu municipal, a intervenit disputa asta legată de buget, şi s-a mai întârziat. Eu mi-am dorit să-l deschid pe 22 aprilie, de ziua mea, dar nu s-a putut deoarece este în preajma Paştelui. A rămas pentru după sărbători, la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai.

„Cine neglijează copiii este un criminal de război!”
Când v-aţi îndrăgostit de teatrul pentru copii?
În 1954, când doamna Bulandra m-a rugat să intru în locul unui coleg care avea un necaz. Era un rol dintr-o piesă pentru copii. Am descoperit atunci acest public minunat. Este un filon de aur pe care cine îl ignoră sau îl neglijează este un criminal. Dacă mai este şi un responsabil de stat, este un criminal de război, pentru că ucide viitorul.

Care este istoricul înfiinţării Teatrului „Ion Creangă”?
Eu cred că, în general, copiii trebuie preluaţi cu dragoste şi pentru ei trebuie făcute spectacole la fel ca pentru adulţi, numai că mai bune. Convins de acest fapt, în 1964 am înfiinţat Teatrul „Ion Creangă”. A fost primul teatru românesc care a reprezentat România peste Ocean, plus toată Europa şi arhipelagul nipon. După opt ani, când a fost succesul cel mai mare, m-au dat afară, după obiceiul românesc, pentru că trebuia făcut liber locul.

„Poporul român nu ştie ce este aia politică!”
Ce părere aveţi despre invazia politicului în viaţa de zi cu zi?
De fapt este invazia distrugerii politicului, pentru că ceea ce ni se serveşte nouă ca să se acopere o neputinţă, este antipolitică. Poporul român nu ştie ce este aia politică! Am trăit în toate sistemele din lume, am călătorit 10 ani şi jumătate pe patru continente. Nicăieri nu am găsit cloaca asta. Formula clasică este „Ba pe-a mă-tii!”. Nu se poate! Cine nu cântă ca mine este duşmanul meu, nu este adversarul meu, nu e concurentul meu! E duşmanul meu! Trebuie ras! Asta nu este politică!

Credeţi totuşi că lucrurile se pot schimba?
Spuneam înainte în gura mare că da, lucrurile se pot schimba! Acum nu mai am curajul, din două motive. Unu: a schimba ceva presupune un ferment care să inspire schimbarea. Al doilea motiv este că un sistem trebuie gândit de cineva şi propus pentru a schimba actualul sistem. Cine să facă asta?

Blestemul românilor: „Să moară capra vecinului!”
În aceste condiţii, la ce se pot aştepta generaţiile mai tinere?
Naţia asta a fost blestemată să nu aibă caracter, deoarece cum să ai caracter când două mii de ani singura preocupare a românului a fost cam aşa: cum să-l ard eu pe ăsta care mă asupreşte? Poţi să ai caracter în condiţiile astea? Ăsta este un mare handicap. Pe urmă, nu ştiu cum am fost blestemaţi întotdeauna să spunem „Să moară capra vecinului” numai aici, la noi. Cred că numai o purificare prin cultură, prin educaţie ar mai putea da o şansă generaţiilor care vin. Trebuie neapărat să se întâmple un miracol.

„Vreau să rămână în urma mea un lăcaş de cultură, pentru că cine va intra aici va ieşi îmbogăţit”, Ion Lucian