Începând cu perioada când a fost ocupat, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, de Sinan Paşa, şi terminând cu evenimentele din zilele revoluţiei din 1989, oraşul lui Bucur a trecut, de-a lungul vremurilor, prin perioade dramatice. Fie că au fost mişcări de revoltă îndreptate împotriva stăpânirii, fie că au avut semnificaţia unor mişcări generate de diferite războaie sau de existenţa unui ocupant străin, răzmeriţele bucureştene au avut ca numitor comun vărsarea de sânge.

O primă răzmeriţă este pomenită de manualele de istorie în anul 1595 când, după bătălia de la Călugăreni, care a avut loc la 13 august, Sinan Paşa a ocupat oraşul. Deşi înfrântă, armata turcă era net superioară trupelor principelui Mihai care, din cauza acestei situaţii, este nevoit să fugă în Transilvania. Sinan organizează oraşul şi recurge la construirea de fortificaţii pentru a preîntâmpina contraofensiva trupelor româneşti. Aşa cum era de prevăzut, Mihai şi-a refăcut armata şi a pornit spre Bucureşti. A cucerit cu uşurinţă cetatea Târgoviştei pe 6 octombrie. Aflând despre această victorie, Sinan Paşa se hotărăşte să părăsească Bucureştii pe 12 octombrie, nu înainte de a-l jefui şi de a-i da foc. Atunci a ars şi Biserica Doamna Maria, zidită de Şerban Cantacuzino, lăcaş de cult care, după ce va fi reconstruit, va fi cunoscut sub denumirea de Biserica Doamnei.

Vremuri de foamete, foc şi război
Răscoale ale populaţiei împotriva măsurilor luate de domnitorii fanarioţi au avut loc în 1753 şi îndeosebi în 1765, când a izbucnit loc revolta cunoscută drept a „rufeturilor” (breslelor). Atunci, meşteşugarii nemulţumiţi de taxele excesive, însoţiţi de ţăranii din satele vecine, au atacat una dintre porţile Curţii Domneşti „cu strigăte şi răcnete”. Răsculaţii au fost împrăştiaţi de garda domnească, iar ca pedeapsă, trei dintre răzvrătiţi au fost decapitaţi. O răzmeriţă pomenită într-un zapis al vremii, îndreptată tot împotriva conducerii fanariote, a avut loc pe 17 noiembrie 1769, când „uluci, grajdul, cuhnie, să prăpădisă, vreme de răsmeriţă fiind”. Atunci, „norodul Bucureştilor s-a ridicat cu mic, cu mare, femei cu prăjini şi cu cărămizi... şi din toate ferestrele caselor celor de la uliţă se slobod puşti, pistoale”.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu
În ianuarie 1821, după moartea domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu, Tudor Vladimirescu a pornit din Bucureşti cu o ceată de arnăuţi şi, ajuns în Oltenia, a declanşat o revoluţie. În proclamaţia adresată „către tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti”, conducătorul gorjean a chemat oamenii la luptă cu arme, cu furci de fier şi cu lănci împotriva stăpânirii de „mireni şi clerici”. Mişcarea a ajuns în Bucureşti pe 21 martie 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat pe Podul Calicilor (cunoscut mai târziu ca Podul Rahova). Armata eteristă (de la societatea grecească Eteria, înfiinţată la Odessa şi îndreptată împotriva otomanilor) a intrat în Bucureşti, contrar voinţei lui Tudor Vladimirescu, în aprilie 1821 şi s-a dedat la nenumărate samavolnicii. Timp de două săptămâni, populaţia a fost jefuită de tot felul de bunuri, îndeosebi cereale, vite, păsări şi cai.

Sacrificiul pompierilor din Dealul Spirii
În ziua de 11 iunie 1848 s-a desfăşurat o mare manifestaţie populară, care a avut ca punct terminus platoul din faţa Curţii Domneşti. Mulţimea adunată pe locul unde s-a aflat Piaţa Unirii a coborât dinspre Dealul Mitropoliei şi dinspre strada Lipscani, acolo unde, de pe o tribună improvizată, fusese citită proclamaţia revoluţionară. O altă manifestaţie impresionantă a avut loc pe 15 iunie 1848, când 30.000 de oameni s-au adunat pe Dealul Filaretului pentru a-şi arăta susţinerea pentru noua conducere a ţării. Un eveniment tragic a avut loc mai târziu, pe 13 septembrie 1848, când militarii din cazarma pompierilor de la Agie, cărora li s-a alăturat batalionul II din regimentul 2 infanterie, s-au opus forţelor otomane net superioare, compuse din 5.000 de oameni. Deşi înfrânţi de coloana otomană condusă de generalul Kerim-paşa, pompierii militari din Dealul Spirii au rămas în istorie pentru devotamentul şi eroismul lor.

Sfârşitul „Epocii de Aur”
Istoria recentă a Bucureştilor a consemnat poate una dintre cele mai dramatice şi mai sângeroase revolte populare. Decembrie 1989, pe lângă multele necunoscute pe care le-a generat, rămâne un moment care a schimbat destine, care a produs deopotrivă durere şi bucurie, tristeţe şi euforie. Ca urmare a ecourilor revoltei de la Timişoara, bucureştenii s-au folosit de prilejul oferit pe tavă de dictatorul Nicolae Ceauşescu, şi anume marea adunare populară din piaţa Comitetului Central, pentru a protesta faţă de reprimarea sângeroasă din Banat, precum şi faţă de regimul totalitar. Mutată în Piaţa Universităţii, zonă devenită un simbol al revoluţiei, mişcarea s-a radicalizat pe 22 decembrie, după ce forţele de ordine au deschis focul şi au ucis 49 de oameni în zona Intercontinentalului în noaptea de 21 spre 22. Numărul celor ucişi în Capitală a fost însă mult mai mare, ei adăugându-se lungii liste de eroi-martiri din toată ţara.

1.104 morţi s-au înregistrat în timpul revoluţiei române din '89, dintre care 564 numai în Bucureşti.

Surse:
„Istoria oraşului Bucureşti”, vol 1, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti
„Istoria Bucureştilor”, Constantin C. Giurescu, Ed Sport- Turism, 1979
„Din Bucureştii de altădată”, George Potra, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1981