A mai plecat în eternitate un greu al condeiului: Fănuş Neagu. A trecut din manual în academie şi din spital în veşnicie.

Scriitor şi cronicar sportiv, dramaturg şi director, o perioadă, al Teatrului Naţional, academicianul Fănuş Neagu a încetat din viaţă marţi dimineaţă,la, ora 3.30, la Spitalul Elias, acolo unde era internat de o bună perioadă de timp. Trupul neînsufleţit va fi depus astăzi la Uniunea Scriitorilor, iar înmormântarea va avea loc mâine, ora 14.00, la Bellu, în parcela academicienilor.

Condeiul lui a spart dogmatismul stalinist
O poveste de demult, din anii ’60, ne-o spune academicianul Nicolae Breban: ”Eu şi Fănuş suntem prieteni vechi. Eram tineri. Era redactor la revista «Luceafărul», unde redactor-şef era Dan Deşliu. Prietenul meu Nichita Stănescu era corector la «România literară», se chema «Gazeta literară» pe vremea aceea, şi eu mergeam pe acolo serile şi uneori ieşeam, când aveam un pol în buzunar, să bem o bere. Ne ştim din anii ’58-’60. El era deja considerat printre cei mai buni tineri scriitori, alături de D.R. Popescu, Sorin Titel şi Nicolae Velea. Ei au spart frontiera dogmatismului stalinist. Eu am venit un pic mai târziu cu romanul. Ei erau nuvelişti, în general. Fănuş a prins după aceea căruţa din urmă şi la al treilea roman al meu, «Animale bolnave», a venit şi el cu un roman «Îngerul a strigat», unde a adunat trei nuvele, şi am luat împreună pPremiul Uniunii Scriitorilor în 1968”.

Aproape doi ani internat la Elias
Un cancer de prostată cu metastaze, descoperit în 2008, l-a ţinut pe Fănuş Neagu internat aproape doi ani în Spitalul Elias. Cu intermitenţe, în perioadele de acalmie, mai părăsea spitalul sau se mai transfera, pentru chimioterapie, la Institutul de Oncologie. ”Ultimele luni a stat numai în spital. Avea dureri mari din pricina metastazelor vertebrale şi cerebrale. Făcea morfină. A şi fost operat de câteva ori la coloană. Boala s-a extins, i-a scăzut forţa musculară, a epuizat ţesuturile şi a instalat anemia şi denutriţia. Stătea în scaunul cu rotile. În urmă cu câteva săptămâni a intrat în comă, iar metastazele de la pancreas l-au răpus”, ne-au mărturisit surse din Spitalul Elias.

Grupul Nichita, grupul Fănuş. Şi nişte zodii...
Iată cum descrie academicianul Breban vremea marilor prietenii ale ”frumoşilor ani”... trecuţi: ”Fănuş era foarte bun prieten cu Nicolae Velea şi chiar umblau împreună, se potriveau deşi erau foarte diferiţi. Noi aveam un alt cerc, eu cu Nichita, cu Matei Călinescu, cu Cezar Baltag şi Grigore Hagiu. Grupul lui Fănuş era făcut din Gheorghe Tomozei, Dan Deşliu, în anii ăia, începutul anilor `60. După aceea, Dan Deşliu a plecat de la revistă şi s-au mai schimbat puţin lucrurile. Fănuş a fost un scriitor de respiraţie mare, a continuat să scrie roman, deşi cel mai bine l-a prins nuvela şi povestirea scurtă scrisă sub zodia şi a ruşilor, dar şi a americanilor din anii `30. O proză de notaţie, cu peisagii şi portrete pitoreşti, o proză suculentă, naturalistă şi simbolică uneori”

”Oprirea va veni, acuş-acus,/Vai, ce aproape au ajuns cei duşi”
Toţi spun că odată cu Fănuş Neagu moare o generaţie, o lume, un veac: veacul ”frumoşilor nebuni”, scriitori sau nu, dar nebuni şi frumoşi, ai marilor oraşe! Poate că, dintre toate prieteniile pământene ale lui Fănuş Neagu, cea mai frumoasă a fost cea din partea lui Adrian Păunescu. Fănuş & Păunescu, doi mari ”bolnavi de boala unui veac” care... doar e! În urmă cu opt ani, maestrul Adrian Păunescu i-a dedicat prietenului său, maestrul Fănuş Neagu (şi el poet, dar în proză, al cuvintelor-metafore), un sonet exemplar şi frumos ca o icoană bizantină... zugrăvită în cuvinte nepereche.Iată-l: „Cerneala putrezeşte-n călimări,/În beciuri, vinul nostru reînvie,/Ca să miroasă a lăstari de vie/Şi prin armuri ne trec stafii călări.//Dintre ai noştri, cei mai mulţi s-au stins,/Bizanţul pretutindeni ni se-arată,/Ce scris zădarnic, vremuri de erata,/Stilistica bogată dinadins.//Căderi de roţi de dorul cheii coarbe,/Oprirea va veni, acuş-acus,/Vai, ce aproape au ajuns cei
duşi,/Biblioteca parcă ne resoarbe, //În trista ţară a privirii oarbe,/ Amurg valah. Îmbătrânim, Fănuş”. În toamna trecută, deîndată ce a aflat că Adrian Păunescu a plecat spre cele veşnice, Fănuş Neagu, bolnav fiind şi el, şi-a plâns prietenul cu tăcerea metaforelor sale nepereche: ”Blestemat să iubească mereu o ţară în care nebunii clocotesc de ură, Adrian Păunescu şi-a hrănit zorile numai cu amurguri. Şi azi pleacă. El n-a murit, el este un râu care a coborât în propriile izvoare înmiresmate. Ca să se schimbe acolo în coloană dorică alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu şi alţii, spre a ne sprijini în eternitate acest pământ românesc gata să se scufunde. Păunescu s-a născut ca să moară şi să nu doarmă, ci să vegheze în eternitate la dăinuirea neamului său. Sunt convins că e mult mai viu decât mulţi dintre noi. Odihnească-se în pace", a conchis Fănuş Neagu. Nu e oare la fel de valabilă acestă zisă şi pentru Fănuş, cel care a răspuns DA când ÎNGERUL A STRIGAT la... POARTA VEŞNICIEI?

„Fănuş Neagu ne-a dăruit, prin întreaga sa activitate de peste 50 de ani, o operă valoroasă (...) A fost simbolul unei generaţii care a asumat literatura ca expresie a libertăţii şi a valorii.", Traian Băsescu, preşedintele României

„Fănuş Neagu a fost mai mult decât un scriitor, a fost un creator de limbă românească ca nimeni altul în generaţia sa. Mai mult, prin ironia şi inteligenţa sa, a fost un om al cetăţii atât de necesar astăzi, când prostia şi incultura ne înăbuşă.”, Răzvan Theodorescu, academician

"Era un foarte bun român, ştia că talpa ţării nu o duce prea bine, dar nu şi-a închipuit că va ajunge ca azi. (...) A murit într-o mare deznădejde. Şi-a dorit după '89 ca neamul lui să trăiască decent. A murit neîmpăcat pentru că a dorit mereu binele acestui neam", Cornel Dinu, om de fotbal

„Fănuş a ieşit din atenţia critică atunci când s-a îmbolnăvit. Este nevoie de evenimente din acestea ca să apari pe prima pagină sau la TV. (...) În generaţia nouă nu s-a născut niciun D.R. Popescu sau Fănuş Neagu.“