Vremurile când pitorescul vehicul apărea pe străzile Capitalei au trecut. A rămas însă nostalgia după acea epocă, în care tot ce era nou era privit cu interesul şi cu neîncrederea acelui tip de bucureştean dispărut odată cu timpul său.

Apariţia tramvaielor trase de cai a fost, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul lucrurilor nemaivăzute, o adevărată surpriză pentru locuitorii Capitalei. Povestea a început în 1871, când o societate engleză (concesiunea Harry Hubert de Mervee) a obţinut autorizaţia pentru instalarea pe anumite străzi a unor linii de fier destinate „circulaţiei tramvaielor cu tracţiune animală”. În luna mai a anului 1872, bucureştenii au avut ocazia să asiste la apariţia pe Calea Moşilor a unui vehicul straniu, vopsit galben, pe care scria „The Bukarest Tramways”. Adaptatul termen de „tramvai” era stâlcit de vorbirea „neadaptată”, oamenii pronunţând cel mai adesea „traivan”, „trangavan” sau, mai simplu „tranca-fleanca”.

Primele trasee ale „trangavanului”
Curând, tramvaiul a intrat în cotidian, apariţia lui nemaifiind privită ca o curiozitate. La început au existat doar trei trasee, care erau configurate astfel: 1. Bariera Mogoşoaiei – str. Fântânei – Teatrul Naţional – Sf. Gheorghe – Hotel Atena – str. Romană – Bariera Moşilor; 2. Şoseaua Bonaparte – Şcoala Comercială – Sf. Gheorghe – Calea Călăraşilor; 3. Sf. Gheorghe – Calea Văcăreşti. Taxele percepute călătorilor aveau, neîndoielnic, ceva din romantismul acelor vremuri: pentru o „secţiune” se percepeau 15 bani stând pe scaun şi 10 bani în picioare, iar pentru trei „secţiuni” sau mai multe, 40 de bani pe scaun şi 30 în picioare. O categorie aparte era a copiilor până în şase ani care, dacă erau „ţinuţi pe genunchi, nu se plătea nimic, dacă ocupau loc se plătea taxa întreagă.”

Caii, eroi neştiuţi ai „progresului”
Noul mijloc de transport bucureştean, care a devenit în scurt timp foarte popular, depindea de caii de tracţiune. În 1906, cele 138 de vagoane care circulau zilnic pe cei 75 de kilometri de traseu, erau trase de 1.000-1.500 de cai. Despre chinurile prin care au trecut caii în acea perioadă de pionierat pentru transportul în comun povesteşte George Potra, care a prins „pe viu” existenţa acestor mijloace de locomoţie. „La urcuşuri […] tramvaiele mergeau cam anevoie, cu toate că, pe lângă cei doi cai, se mai adăuga un înaintaş. În astfel de ocazii, «vai de coastele bieţilor cai ce păţeau», iar codorişca vizitiului se rupea de multe ori de atâtea împunsături pe spinarea calului.”

Confort de început de „civilizaţie”
Tot George Potra descrie felul în care se călătorea cu tramvaiul tras de cai şi despre „iluzia de confort” de care se „bucurau” călătorii. „Tramvaiele de vară (spre deosebire de cele de iarnă, care erau închise) erau un fel de platforme cu scânduri pe jos, deschise în toate părţile, având şase rânduri de bănci de lemn aşezate în lat, pe care stăteau călătorii. […] De o parte şi de alta a vagoanelor se aflau perdele groase de dril […] care aveau rolul să apere pe cei dinlăuntru de ploaie sau de soare. Totuşi, ploaia torenţială te făcea, cum zice poporul, ciuciulete. Aceasta se întâmpla vara, fiindcă în timpul iernii perdelele ude de ploaie sau zăpadă îngheţau câteodată şi atunci, dacă nu erai atent, te puteau izbi în faţă şi răni destul de rău.”

„Toţi conductorii vor păstra ordinea în vagoane, vor îngriji ca pasagerii să se aşeze pe bănci, fără să aducă supărare unul altuia şi se vor purta cu cuviinţă către public în serviciul ce le este încredinţat.”(articol din ordonanţa dată de primarul Pache Protopopescu)

„Conductorii […] nu vor primi în vagoane pe cei îmbrăcaţi murdar, în stare de beţie sau pe cei însoţiţi de câini; nu vor admite nimănui să se urce cu tinichele sau urcioare cu lichide care ar putea să mânjească sau să supere pe ceilalţi călători.” (articol din ordonanţa dată de primarul Pache Protopopescu)

„La capul liniei se schimbau caii obosiţi şi tot acolo era locul unde vizitiii luau «mizilicul» şi câte o cinzeacă de ţuică.” George Potra

25 de persoane era capacitatea maximă a tramvaielor trase de cai.

Sursă: George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981