“ring” şi Editura Litera vă invită la lectură. Timp de şase săptămâni, în fiecare marţi, “ring” se va distribui împreună cu câte o broşură ce va cuprinde câte un capitol al romanului “Se numea Sarah”, al scriitoarei Tatiana de Rosnay, apărut la Litera. Mâine apare primul capitol. Menţionăm că tirajul este limitat – 3.000 de exemplare şi se va distribui doar în următoarele staţii de metrou: Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii, Piaţa Victoriei şi Dristor. Colecţionează cele şase broşuri şi, la final, vei deţine în bibliotecă un roman captivant oferit gratis de “ring” şi Editura Litera.

Doamnă Maia Morgenstern, aţi popularizat cu foarte multă căldură volumul „Se numea Sarah”, al scriitoarei Tatiana de Rosnay.
Da, din tot sufletul. Ceea ce este foarte interesant în această carte este curajul cu care autoarea abordează problema propriei vinovăţii. De obicei, suntem tentaţi, şi e normal, până la urmă este omeneşte, să căutăm vinovaţi în afară, să căutăm călăi în afară, să ne găsim justificări. Ei bine, curajul autoarei în această carte este tocmai acela de a-şi asuma adevărul şi de a spune: este vinovăţia noastră. În cazul de faţă, vinovăţia francezilor. În cazul romanului „Se numea Sarah”, despre asta vorbeşte. Este, până la urmă, vorba despre o ziaristă din zilele noastre care descoperă fără voia ei un cumplit secret de familie, mai mult decât un secret de familie, secretul unei generaţii.

Un secret care fusese foarte bine păstrat timp de 60 de ani...
Foarte bine păstrat tocmai din această ipocrizie, acest sentiment de vinovăţie ce se cere acoperit, un secret păstrat cu sfinţenie. De ce? Pentru că avem sentimentul că suntem vinovaţi într-un fel sau altul. N-am ridicat un deget pentru salvarea aproapelui nostru, ba mai mult, noi, românii, francezii, propovăduitori ai valorilor umaniste, am lăsat să se întâmple asta, am comis atrocităţi, am deportat evrei. Pe cel de lângă noi nu numai că l-am dat pe mâna călăului, dar am devenit noi înşine călăi.

„Se numea Sarah” evocă un episod cumplit din timpul războiului, petrecut într-un oraş-simbol al lumii. Cum a fost posibil aşa ceva?
În 1942 a fost acea mare razie în Paris. Autoarea despre asta vorbeşte, despre condiţiile înspăimântătoare, despre cinismul francezilor care au spus nu, să nu facem asta pe 14 iulie, pentru că era sărbătoarea lor naţională. A fost un mecanism de gândire absolut cinic: hai să nu tulburăm sărbătoarea de 14 iulie! Apoi, pe 16 iulie, în călduri cumplite, au strâns oamenii, fără apă, fără hrană, fără condiţii igienice. Evident că s-au întâmplat tragedii. Oamenii s-au îmbolnăvit, au murit. Modul calculat, rece, în care s-au gândit să despartă copiii de familii trădează o gândire cumplită, de un cinism şi de o cruzime absolut malefice. Mii de oameni au murit. Până la urmă, asta este realitatea şi despre această realitate vorbeşte Tatiana de Rosnay.

Care este meritul major al cărţii?
Felul în care cartea te captivează, lucrurile cu care rămâi... E o poveste de viaţă în care se spun adevăruri cumplite. Există până la urmă şi speranţa, credinţa că viaţa poate merge mai departe dezgropând trecutul, făcând curăţenie, metaforic vorbind, acolo unde miroase, acordând celor duşi, celor dispăruţi, cinstea, ritualul cuvenit, plângându-ne victimele. Astfel putem spera în naştere şi renaştere, aşa cum se naşte un copil, cum merge mai departe speranţa unei întâlniri ulterioare.

“Ne face bine să nu rămânem traumatizaţi”
Cartea se termină într-o notă optimistă.
Sigur, literatura este literatură şi ficţiunea este ficţiune. Ne face bine să nu rămânem traumatizaţi sufleteşte şi chiar să putem spera că, dincolo de conflicte, de răni, de păcate şi de vinovăţii, sunt generaţii care nu au nicio vină şi se cuvine ca, aflându-şi trecutul, să încerce şi chiar să reuşească să meargă mai departe în convieţuire, în iubire, în prietenie.

Este bine să reamintim aceste lucruri?
Da, comemorarea este un act sacru. Aşa cum se cuvine să-i păstrăm vii în memorie pe cei dragi, dispăruţi, aşa se cuvine să comemorăm lucrurile dureroase, pentru a le păstra în amintire şi pentru a nu mai lăsa să se repete astfel de atrocităţi.

Oamenii pot ierta. Pot ei să uite istoria?
Aşa se şi cuvine, să iertăm. Dar memoria trebuie păstrată.

“Cred că este într-adevăr o dovadă de curaj”
Pe o scară de la 1 la 10, ce notă aţi acorda acestei cărţi?
Este o carte care m-a absorbit cu totul. Nici nu-i pot da o notă. M-am transpus cu totul în această poveste.

A avut Editura Litera curaj publicând o carte cu un astfel de subiect?
Cred că este într-adevăr o dovadă de curaj. Evident, orice societate comercială se gândeşte şi la profit, însă totuşi este un act de mare cultură şi de mare curaj. Şi felul în care s-au gândit să-şi promoveze cartea. M-au solicitat să citesc, să prezint, să recomand, şi am făcut-o cu toată căldura şi cu toată încrederea. Îi felicit pentru acest lucru.