La 22 de ani, actorul Paul Diaconescu a absolvit UNATC şi, după succesul din comedia românească „Bună! Ce faci?”, în regia lui Alex Maftei, visează la o carieră care să-i aducă un premiu UNITER.

Ţi-e frică de celebritate şi de statutul de vedetă?
N-aş vrea niciodată să ajung vedetă de sezon în urma a cine ştie ce producţie menită doar să facă rating şi astfel să fie lipsită de substanţă, dar dacă în timp voi avea norocul să prind proiecte importante şi astfel să fiu catalogat drept „vedetă”, voi fi satisfăcut. Domnul profesor Florin Zamfirescu ne zicea că, până la urmă, scopul unui actor e să ajungă şi cunoscut. Nu mi-e teamă, fiindcă n-am ajuns acolo şi nu-mi pot imagina acele „efecte secundare” negative.

Cum ai ajuns să dai la UNATC în anii când moda Dreptului şi a ASE-ului era în vogă?
Încă din clasa a doua am avut profesori de engleză „native speakers”. Astfel, ei veneau fie din America, fie din Australia sau Anglia pentru o perioadă de trei luni într-un fel de practică. Însă vă daţi seama că, la opt ani, nici unul dintre noi nu era capabil să vorbească engleza, iar ei nu ştiau boabă de română. Astfel am găsit un limbaj comun - limbajul corpului. Uşor, uşor ne-am creat o trupă de teatru în engleză şi am mers pe la tot felul de festivaluri. Aşa am început să citesc foarte multă dramaturgie şi poezie, iar „microbul” teatrului era gata instalat. Nu-mi rămânea decât să muncesc să ajung actor şi facultatea cea mai reprezentativă în domeniu din România e, evident, UNATC. Aşadar, n-am avut în plan o altă meserie, cu atât mai puţin o altă facultate.

Te naşti actor sau oricine poate învăţa din mers această artă?
Cred că se poate învăţa. Cel puţin atât cât să nu încurci un spectacol şi să respecţi indicaţiile regizorale. Dar, ca să ajungi să fie considerată artă munca ta, sunt convins că trebuie să ai şi acel „ceva” de la natură.

Ce profesori ţi-au îndrumat paşii până la performanţele tale de astăzi?
Nu pot spune că am ajuns la performanţe. Îmi fac însă treaba şi muncesc cât pot mai mult. Prof. univ. dr. Florin Zamfirescu e coordonatorul nostru de an şi încă opt profesori numai la secţia de actorie: lect. univ. dr. Bogdana Darie, asist. univ. dr. Ştefana Samfira, profesori asociaţi Mirela Gorea, Mihai Constantinescu, lect. univ. dr. Marius Gâlea, asist. univ. dr. Dana Rotaru, asist. univ. dr. Cristina Briciu şi drd. Florentina Tilea. Cu fiecare am lucrat câte un semestru, plus spectacolul de licenţă. UNATC e o facultate de stat, iar statul nostru se numeşte România, deci... Dar chiar şi aşa, e o şcoală extraordinară şi asta şi datorită acestor profesori minunaţi pe care i-am avut şi cărora le mulţumesc cu această ocazie.

De ce producătorii TV iau în distribuţie tot soiul de amatori (fotomodele, şoferi, absolvenţi de drept etc.), când la UNATC sunt tineri profesionişti aşa cum eşti tu?
Se poate ca oamenii simpli să ajungă la televizor şi să se descurce chiar foarte bine într-un sitcom, să zicem. Nu cred că e obligatoriu să termini o facultate de profil ca să poţi interpreta un rol într-o telenovelă. Nu pentru asta ne pregătim. Şi atunci, regizorii, prin artificii specifice, reuşesc să satisfacă şi cerinţele unei telenovele cu un buget redus.

Democraţia în România a crescut odată cu tine şi ai avut ocazia să treci graniţa în alte state civilizate. Cum vezi România în comparaţie cu marile democraţii ale lumii? Funcţionează din nou scara valorilor, a căzut sistemul „pilelor, cunoştinţelor şi relaţiilor”? Există o Românie paralelă a omului de bun-simţ?
Mi-a plăcut istoria şi studierea ei m-a făcut să realizez că în România istoria nu se repetă, ci mai degrabă se continuă. N-a fost niciodată altfel decât e acum cel puţin în ultimii 300 de ani. Cu excepţia celor 21 de ani de glorie, în perioada interbelică, acest neam a fost încontinuu guvernat de false valori. Atenţie, nu vorbesc aici din punct de vedere politic, ci moral. Din păcate, asta a făcut să trăim într-un stat sărac, trist şi supus. Un stat în care majoritatea aşteaptă să „i se dea”, un stat în care bârfa e principala modalitate de socializare, ba chiar de recreere. Televiziunile au preluat rolul băncuţelor din faţa porţii şi livrează ştiri şi informaţii insignifiante, dar care satisfac atât de bine setea românului de „cunoaştere”. Această sete de cunoaştere nu constă în nevoia de informare pentru autodezvoltare şi educare şi s-ar traduce mai degrabă în dorinţa de a afla „ce mai e nou”. Astfel că televiziunea a ajuns să promoveze nonvalori şi a răsturnat complet această scară a valorilor de care mă întrebaţi. Sunt atât de puţini aceia care merg la expoziţii de pictură, la operă, la teatru sau măcar la cinematograf. Reperele culturale ajung să fie propagate tot prin intermediul mass-mediei şi astfel cred că bunul-simţ al românului e sistematic otrăvit. Nepotismul, trădarea şi perfidia începând cu epoca fanariotă sunt foarte bine întipărite în mentalitatea românului, indiferent de clasa socială despre care vorbim, iar banul e principala unitate de măsură, indiferent de domeniu. Cu toate acestea, am un spirit patriotic şi încă sper că n-am să fiu nevoit să evadez din acest mic târg de provincie pentru a mă putea dezvolta şi că uşor, uşor lucrurile vor intra pe făgaşul lor normal.

Cum ai fost selecţionat în distribuţia filmului „Bună! Ce faci?”
Nu eram înscris la agenţii de casting fiindcă mai bine de 12 ore pe zi le petreceam în şcoală şi întreaga mea energie se canaliza în a învăţa „cum” să acţionez, nu în „a acţiona”. Doamna profesoară Ştefana Samfira e cea care m-a anunţat de acest film şi aşa am ajuns la prima probă, unde l-am cunoscut pe Maftei. Încă de la început am înţeles că ar fi un mare noroc să fiu distribuit şi după încă cinci probe am ajuns să primesc un telefon de la Alexandru Maftei şi să fiu anunţat că vom colabora. Le mulţumesc ambilor pentru această experienţă minunată şi întregii echipe de filmare.

E prima comedie românească de după 1989 la care se râde sănătos şi în care anumite elemente de argou folosite nu aruncă pelicula în vulgar, ci, din contră, leagă acţiunea de realitate. Care e, în cinematografie şi în teatru, graniţa dintre firesc şi vulgar?
Limita nu consider că e atât de subţire între firesc şi vulgar cum am fi tentaţi să credem. Depinde mult şi de targetul filmului, şi de motivul pentru care un regizor face un film. Dacă situaţia necesită reprezentare nud, atunci nu poate fi vorba de vulgar. Dacă regizorul apelează la nuditate din motive de marketing, atunci numim asta ca obscen, pentru că nu serveşte situaţiei, ci vine ca o exagerare.

Ai interpretat rolul lui Vladimir, un puşti inteligent cu o viaţă intimă libertină. Cât de dificil a fost la filmarea scenele nud sau seminud şi a celor în care Vladimir încasează o palmă de la mama?
Maftei a lucrat mult la detalii şi e un film realist, dar şi artistic, în care apariţia nud nu deranjează şi e departe de a fi catalogată drept obscenitate. Am înţeles asta încă dinainte de a semna contractul. N-am avut, deci, o problemă în a filma nud, ba chiar pot spune că m-a distrat. Echipa a fost profesionistă şi n-am întâmpinat aşadar greutăţi. Fiind în anul I de şcoală, eram mai mult decât dornic ca totul să iasă bine, aşa că, în secvenţa în care încasez o palmă, singura mea problemă reală era că n-am încasat-o bine încă din prima dublă. N-am fost nevoiţi să tragem mai mult de cinci duble totuşi.

Cum de s-a îndrăgostit personajul tău tocmai de „tocilara” olimpică la fizică Miruna Jipescu?
Vladimir e un adolescent educat şi inteligent, cam naiv însă, specific vârstei. În viziunea lui e „cel mai viril din liceu”, iar Jipescu - „tocilara şcolii”. În realitate însă, Vladimir nu e tocmai un sex-simbol, iar Miruna e o fată inteligentă, frumoasă şi deloc plictisitoare. Lui Vladimir i-a luat ceva timp până să o descopere, atâta tot; altfel, cei doi chiar se potrivesc.

Care e morala acestui film în viziunea ta?
Atât cei doi Gabi, cât şi Vladimir par a căuta dragostea în cu totul altă parte şi dau impresia că ar fi legaţi la ochi. Cred însă că nu trebuie deloc să cauţi, ci să laşi să ţi se întâmple. Apoi am înţeles că limita între libertin şi tocilar e foarte subţire.

Filmul se termină lăsând finalul la imaginaţia fiecăruia... S-au împăcat până la urmă părinţii lui Vladimir, va fi şi „Bună! Ce faci? - 2”, aşa cum se întâmplă în cazul peliculelor de succes?
Nu cred că va exista un „Bună! Ce faci? - 2”, deşi mi-aş dori şi nu cred că cei doi se vor mai împăca chiar dacă ei continuă să chat-uiască. Asta pentru că am impresia că cei doi au simţit mai degrabă nevoia de a vorbi fiecare cu acel „necunoscut” de care se îndrăgostiseră, nu cu partenerul de 20 de ani de viaţă.

Mai e Hollywoodul maximumul „perfecţiunii” în actorie? Ce performanţă profesională ţi-ar confirma că ai atins cel mai înalt nivel posibil?
Într-o lume în care adevărul a început să ţină de numărul susţinătorilor lui, e normal ca Hollywoodul să fie considerat nivelul cel mai înalt în actorie. Nu e însă tocmai aşa. Când vine vorba de tehnici de filmare şi inovaţii, da, ei sunt cei mai buni din istoria cinematografiei. În actorie însă, ruşii sunt cei care au excelat dintotdeauna. Cred că şi astăzi se fac filme bune la Hollywood şi că, datorită unei industrii atât de dezvoltate în majoritatea genurilor, filmele americane sunt cele mai iubite şi apreciate. De altfel, singurele care contează la nivel mondial. Cel mai înalt nivel posibil în cariera unui actor ar fi astăzi Oscar pentru întreaga activitate. Edward G. Robinson, pe numele său adevărat Emanuel Goldenberg, e singurul român care a reuşit, în anul 1973, să câştige premiul Oscar pentru întreaga carieră. Niciun actor român n-a câştigat însă vreun Oscar pentru actorie. Acest vis e atât de departe încât nu mă pot amagi cu asemenea vise. Mi-aş dori totuşi ca la un momnt dat în viaţă să câştig premiul UNITER.

Ce îţi doreşti să faci după absolvirea UNATC astfel încât să nu ajungi salariat cu 600 de lei la stat?
Şansele să fiu angajat într-un teatru sunt oricum minime. Bucureştiul are numai şapte teatre. N-am idee cum şi dacă voi reuşi financiar. Sper însă să pot munci cât mai mult şi să rezist în domeniu. Am învăţat însă că „e fericit omul care-şi poate face dintr-o manie o meserie”, conform domnului Higgins, în „Pygmalion”, de G. B. Shaw.