Au fost vremuri când, pe timpul nopţii, Bucureştiul era luminat doar de lună. Abia în urmă cu 200 de ani în oraş a fost instalat un sistem rudimentar de iluminat public.

Pe 6 iulie 1812, Divanul ţării a dat o mare serbare în Grădina Herăstrăului în cinstea generalului Engelhardt şi a musafirilor turci murazahi (împuterniciţi ai sultanului pe timp de război, trimişi pentru tratative). Cu această ocazie, s-au pus pe ambele părţi ale drumului ce ducea către Herăstrău butoaie cu păcură aprinsă, ca să lumineze calea înalţilor oaspeţi. Cam aşa se prezenta situaţia iluminatului public bucureştean în urmă cu aproximativ două secole. O altă modalitate era folosirea robilor ţigani (aceştia purtau vestitele masalale, adică torţe confecţionate din sfori de cânepă, îmbibate cu păcură sau cu răşină) care luminau drumul caleştilor boierilor întârziaţi pe la vreo sindrofie.

Despre moda felinarelor „încrucişate”
Abia prin 1828 au fost instalate, pe unele străzi centrale, felinare „încrucişate”, adică alternativ de-o parte şi de alta a drumului, la o distanţă de 20 de metri unul de celălalt. În 1830, printr-un ordin al primăriei, s-a dispus instalarea felinarelor pe mai multe străzi. Acestea erau montate mai ales la intersecţiile importante, precum şi în faţa anumitor case sau prăvălii unde se considera că este mai mare nevoie. Încet-încet, amintirea beznei totale a Bucureştiului pe timpul noaţii este lăsată în urmă. Felinarele de la principalele răspântii aveau şi un rol în asigurarea protecţiei şi a pazei, în preajma lor aflându-se oameni înarmaţi, special însărcinaţi pentru a avea grijă de liniştea şi de averea oamenilor.

Lumânări, în funcţie de anotimp
Între 1 iunie 1841 şi 1 iunie 1842, primăria a încheiat un contract cu Samuil Aron sticlarul, care prevedea „ţinerea în bună stare a tuturor felinarelor care sunt instalate pe străzi”. Un astfel de contract este încheiat şi în perioada 1 noiembrie 1849 – 1 noiembrie 1850, de data asta cu Avram Isac sticlarul şi cu Iosif Vorenştain, deosebirea constând în faptul că „iluminarea străzilor se va face prin felinare cu lumânări de mai multe categorii, după anotimp”. Treptat, se face trecerea de la combustibili precum untdelemnul, untura de peşte sau seu la petrol.

Flacără de gaz
În 1857, un număr foarte mic de felinare (16) foloseau combustibil pe bază de petrol. Trei ani mai târziu, primăria a încheiat un contract cu Marin Mehedinţeanu pentru iluminatul străzilor cu lămpi cu petrol. De atunci, acest tip de combustibil urma să fie folosit din ce în ce mai mult. În „anunţarea publică” dată de primărie pentru ţinerea unei licitaţii care viza stabilirea unui antreprenor în perioada 1 martie 1867 – sfârşitul anului 1868 se precizează: „Alimentarea lămpilor se va face cu gaz lichid numit hidrocarbură, extras din păcură de bună calitate şi bine curăţit încât să nu dea miros greu şi să lumineze cu o flacără albă.”

Iluminatul electric sau sfârşitul epocii romantice
Consiliul comunal al Bucureştilor a organizat, în 1868, o licitaţie pentru construirea unei uzine de gaz „pe un teren ce i se va pune la dispoziţie de primărie”. În urma licitaţiei, asigurarea iluminatului public a fost încredinţată francezului Alfred Gottereau, însă acesta nu a putut face rost de capitalul necesar şi a cedat concesiunea grupului Negroponte, Mehedinţeanu şi Zarifi. Uzina de Gaz a fost construită pe terenul cedat de primărie din Lunca Filaretului (lângă Parcul Carol I de azi) şi a fost inaugurată pe 12 noiembrie 1871. Hegemonia gazului petrolier a durat însă destul de puţin. În 1882 au apărut, datorită unei mici uzine, primele instalaţii electrice. Odată cu uzinele electrice de la Grozăveşti (între 1888 – 1892) şi Filaret (1902), s-a intrat, practic, în era iluminatului electric, chiar dacă încă mult timp au mai fost folosite ca surse de energie gazul, petrolul sau uleiul mineral.

„Prin mahalale (...) nu se auzeau în întunericul adânc decât strigătele: «Stai!», «Cine-i acolo?», «Te văd, te văd!» ale străjerilor sau răspântiaşilor”, George Potra

„Primele instalaţii pentru lumina electrică s-au făcut la Palatul Regal din Calea Victoriei şi la cel de la Cotroceni, la Teatrul Naţional şi în Grădina Cişmigiu”, George Potra

Sursă:
George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981