Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat în Bucureşti două hanuri: cel care i-a purtat numele şi cel din jurul Bisericii „Sf. Gheorghe Nou”. Dintre acestea, doar Hanul Constantin Vodă a reuşit întru câtva să rivalizeze, ca importanţă, cu Hanul Şerban Vodă.

Istoria construirii vestitului Han Constantin Vodă a început imediat după moartea, în 1688, a domnitorului Şerban Cantacuzino. Ginerele acestuia, aga Constantin Bălăceanu, care împărtăşise ideile politice ale socrului său, a plecat la Viena pentru a trata cu împăratul Leopold noua orientare politică a Ţării Româneşti. În acest fel a devenit adversarul la succesiune al vărului său prin alianţă, Constantin Brâncoveanu. Disputa a fost tranşată în bătălia de la Zărneşti. S-au înfruntat trupele recrutate din Transilvania (4.000 de oameni aflaţi sub comanda generalului Heisler), de partea lui Bălăceanu, cu armata turcească sosită în sprijinul lui Brâncoveanu. Bălăceanu a pierdut lupta şi a fost ucis, capul lui fiind adus la Bucureşti şi înfipt în poarta caselor familiei Bălăcenilor din porunca lui Brâncoveanu.

Braţul lung al răzbunării
Constantin Brâncoveanu a dat poruncă să fie rase de pe faţa pământului vechile case ale lui Badea Bălăceanu. A confiscat, de asemenea, „curtea cea largă”, pe care a declarat-o „loc domnesc”. Proaspăt înscăunatul domnitor, care pe lângă calităţile sale de conducător a fost şi un iscusit om de afaceri, punea la cale de mai multă vreme construirea unui han care să rivalizeze cu cel al unchiului său, Şerban Cantacuzino. S-a lovit însă vreme îndelungată de lipsa unui teren adecvat pentru o asemenea construcţie, care pe lângă mărimea ei trebuia să aibă şi vad comercial. Prin exproprierea Bălăcenilor, prima parte a afacerii a fost rezolvată, partea a doua fiind trecerea la construirea propriu-zisă a ansamblului arhitectonic.

Repere în Bucureştii de altădată
Ridicarea hanului a început în 1692, după ce Brâncoveanu a lichidat averea Bălăcenilor din Bucureşti, şi s-a terminat în 1694. Meşterii de atunci au păstrat în general linia arhitectonică a Hanului Şerban Vodă, pe care aproape că l-au imitat din punct de vedere al împărţiri spaţiilor. Delimitarea locului unde se afla proprietatea Bălăcenilor până la ridicarea Hanului Constantin Vodă era dată de următoarele repere: „Uliţa cea mare, care ducea la poarta de sus a Curţii Domneşti, la vest, pe o uliţă ce se va deschide de Brâncoveanu ca să meargă spre nord şi care se va numi Podul Mogoşoaiei (actuala Cale a Victoriei – n.r.), la nord, pe altă uliţă, ce-l despărţea de Hanul Zlătari, iar la est, cu Biserica «Sf. Dumitru»”.

Primele semne ale ruinei
Hanul Constantin Vodă, care rivaliza ca mărime cu Hanul Şerban Vodă, nu s-a dovedit însă la fel de trainic precum cel din urmă. După tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol, în 1714, hanul a fost administrat de egumenul Mănăstirii Văcăreşti. O perioadă mai bună a avut între anii 1780 şi 1787, când a fost mărită de patriarhul Avramie al Ierusalimului. Mai târziu însă au apărut primele semne ale ruinei. În 1824, în urma unui proces între chiriaşii hanului şi Samuil, egumenul mănăstirii Văcăreşti, acesta „a invocat şubrezenia hanului şi şi-a declinat orice răspundere la o prăbuşire neaşteptată”.

Distrus de „focul cel mare”
Din acel moment, existenţa ansamblului arhitectural era pusă sub semnul întrebării, mai ales că necesarele lucrări de reparaţie nu s-au făcut niciodată. O lovitură grea a primit hanul la „focul cel mare” din 23 martie 1847, când trei sferturi din construcţie a fost afectată. Ca urmare a mai multor amânări cauzate de diverse procese de proprietate asupra unor prăvălii încă funcţionale, autorităţile nu reuşesc să demoleze edificiul în totalitate decât în 1863. Pe terenul ajuns în proprietatea statului, după naţionalizarea averilor mănăstireşti, a fost amenajată iniţial o piaţă, după care au fost instalate, succesiv, circurile Huttermann şi Suhr. În 1894, aici s-a pus piatra de temelie a Palatului Poştelor, edificiu în care astăzi de află Muzeul de Istorie al României.

„Pe locul fostului Han Constantin Vodă (...) s-a ridicat de către renumitul arhitect Paul Smărăndescu monumentalul palat al poştelor.”, George Potra

Surse:
George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1981
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ed Sport-Turism, 1979