• Ultimul interviu al lui Stefan Sames pentru ziarul "ring"
  • 1572 afisari
    18-07-2011 de Ziarul Ring
  • Ultimul interviu al lui Stefan Sames pentru ziarul "ring"

    Domnule Sameş, care au fost primii dvs. paşi în fotbal?
    Am fost îndrumat de fraţii mei, care au jucat şi ei fotbal. Spuneau că trebuie să se facă ceva ca să ajung la vreo echipă, că meritam. De la Dobroeşti, ca să ajung la tramvaiele 13 şi 14, aveam de mers vreo trei kilometri. Mergeam şi vara, şi iarna, pe viscol, pe ploaie şi pe vânt, în alergare uşoară, numai în tenişi. Luam tramvaiul până la Stadionul “23 August”, că acolo făceam antrenament.

    Cum aţi ajuns la Steaua?
    Am dat probă la SS2, la Steaua şi la Granitul. Până la urmă, singurii care mai ofereau câte ceva şi atrăgeau copiii erau cei de la Steaua 23 August. Aveau echipament, terenuri bune de antrenament, duşuri. Dimineaţa când veneam ni se dădea un ceai, lapte, ciocolată, chiar ne dădeau supliment, ne făceau sendvişuri din biscuiţi cu marmeladă, iar celor selectaţi ni se făceau abonamente pe transport. Am rămas acolo, că aveam condiţii bune şi antrenori pregătiţi. Dintre cei de atunci am venit la Steaua, cam 7-8 jucători, printre care eram eu, Cristache, Aelenei, Ion Ion, Marcel Răducanu, şi încă mulţi care nu au ajuns la Steaua, dar au reuşit la alte echipe.

    Cum a fost cu debutul la Craiova?
    Am jucat doi ani la Craiova, între 1971 şi 1973. Eram împrumutat de la Steaua. Am debutat în Divizia A în 1971, cu Universitatea, într-un meci cu Petrolul. Craiova a fost pentru mine o rampă de lansare. Acolo am prins echipa şi am jucat pentru prima oară în Divizia A. Am prins şi echipa naţională. Pe urmă am revenit la Steaua şi mi-am continuat aici cariera de fotbalist până în 1983. La Craiova am jucat alături de mari jucători: Papuc în poartă, Velea, Strâmbeanu, Ivan, Oblemenco, Ţarălungă, Marcu, Petre Deselnicu. Era o echipă foarte bună. În ’72-’73 am pierdut campionatul la golaveraj. Noi am fost învinşi de UTA, iar Dinamo a bătut pe FC Argeş cu 7-0. Am pierdut campionatul ca fraierii.

    Pe ce post aţi debutat?

    Am debutat pe postul de fundaş central. La echipele de juniori începusem extremă stângă, cum era atunci, că era sistemul 4-2-4. Pe urmă am devenit mijlocaş central, dar postul de bază până la urmă în majoritatea jocurilor a fost cel de fundaş central. Şi la Steaua, şi la echipa naţională, şi la Craiova, am jucat fundaş central.

    Fiind de la Steaua, aţi avut probleme de adaptare la Craiova?
    De obicei, şi e valabil şi pentru ziua de azi, dacă eşti fotbalist, echipa te asimilează imediat. Dacă eşti fotbalist, nu ai nicio problemă, poţi să fii negru, alb, nu contează. La Craiova m-au acceptat imediat şi, culmea, cine m-a acceptat a fost Petre Deselnicu, cu el am stat în cameră. El m-a luat în primire, cum se spune, când am ajuns acolo. Eram un copil, aveam 20 de ani. Am jucat prima dată la tineret, şi pe urmă nea Cernăianu, care era antrenor, m-a luat la echipa mare. A văzut că joc bine, aveam calităţi. Mincă, fundaşul central, era trecut ca vârstă şi trebuia să se lase, şi atunci mi-a făcut mie loc. M-au acceptat imediat, ştiau de mine că sunt Sameş de la Steaua, de la tineret. Calităţile mele m-au impus.

    Aţi fost reprimit bine la Steaua?

    Când am revenit am fost deja băgat titular. Prinsesem şi echipa naţională, şi nu puteau să mă ţină rezervă. Cum era să ţii pe bancă un jucător de echipă naţională? Am făcut cuplu de fundaşi centrali cu Agiu o perioadă, de altfel cu el am jucat şi la Rapid.

    V-aţi reîntors la Steaua, dar aţi ratat titlul cu Craiova…

    Aşa este, anul următor, în 1974, Universitatea a câştigat primul titlu din istoria Craiovei. Eu plecasem. Am devenit campion cu Steaua în campionatul ’75-’76, şi după aceea în ’77-’78. La primul titlu era echipa de bază, Iordache în poartă, Anghelini, Agiu, Sameş, Vigu, Tudorel Stoica, Liţă Dumitru, Iordănescu, Troi, Năstase, Costică Zamfir.

    Care erau jucătorii cu care vă înţelegeaţi cel mai bine?

    În cantonamente, la Steaua, m-am înţeles cel mai bine cu Vigu. Înainte să plec la Craiova am fost în echipa de tineret, unde mai veneau jucători şi de la echipa mare. În cantonamentele echipei mari luau câte trei, patru juniori care erau de perspectivă, iar eu am fost cam tot timpul. Am prins echipa cu Hălmăgeanu, cu Lajos Sătmăreanu, pe urmă am jucat şi împreună cu ei. În cantonamente, prima dată cu echipa mare, stăteam cu Vigu, iar când m-am întors de la Craiova tot cu el am stat în cameră. La naţională stăteam în cameră cu Puiu Iordănescu şi cu Vasile Iordache. Toţi eram prieteni, chiar dacă mai aveam şi noi discuţii.

    Existau divergenţe între jucători?

    Să ştiţi că la noi nu au fost niciodată divergenţe de-astea pe teren, că nu-i pasez, sau că nu mă duc să-i fac dublaj, nu exista aşa ceva. Ieşeam pe urmă de pe stadion, şi dacă nu vorbeam cu vreunul, nu vorbeam şi gata, dar pe teren nu ţineam cont de supărare niciodată. Când mergea echipa mai prost, ăştia însuraţi ne adunam cu toţii, cu familiile, iar ceilalţi tineri, neînsuraţi, stăteau separat tot timpul. Pe urmă încercam să facem o atmosferă bună. Ne întâlneam ca oricare şi vorbeam, să vedem ce era de făcut. După fiecare meci, şi la Steaua, şi la echipa naţională, cei mai apropiaţi beam o bere-două, după care mergeam acasă, ne îmbrăcam frumos şi ne scoteam familiile în oraş. Nu s-a pus niciodată problema, aoleu, mă vede antrenorul, important era să jucăm bine.

    Deci nu vă certa antrenorul dacă mai ieşeaţi din când în când la un şpriţ sau la o bere?
    Nea Pişti Covaci ne spunea „Bă, ia-ţi prietena, ia-ţi soţia, îmbracă-te frumos, du-te la cel mai bun restaurant, aşază-te, mănâncă, bea un pahar, două, trei, şi n-o să-ţi zică nimeni nimic”. Dacă te vedea mai nebărbierit, mai neîngrijit, pe la vreo crâşmă de-asta de cartier, era altceva, normal că te lua la ochi. Noi eram cam aşa: dacă beam un şpriţ şi a doua zi puteam să alerg, nu era nicio problemă. Dacă nu, trebuia să stai liniştit în banca ta. Era concurenţă la Steaua, că erau tot timpul jucători valoroşi şi fiecare avea interes să joace, că avea de câştigat. Cum era atunci, că Steaua era echipa armatei, aveai asigurată o casă, un serviciu pentru soţie, dacă mai prindeai şi echipa naţională primeai şi nişte bani în plus, deci aveai de câştigat. Vigu avea o vorbă: „Testează-te, testează-te, poţi să te duci unde vrei, dar a doua zi trebuie să fii la antrenament!”. Şi erau antrenamente serioase, nu glumă.

    Dintre antrenori, care v-a rămas cel mai mult în suflet?
    De la toţi antrenorii cu care am lucrat am avut câte ceva de învăţat. Am avut un respect deosebit şi mi-a rămas mai mult la suflet nea Pişti Covaci. Era un profesionist. Am avut foarte multe de învăţat de la el, şi probleme fotbalistice, dar şi de viaţă. Ne spunea în cantonamente: „O căsnicie poate să vă coste 25 de bani. Luaţi 25 de bani, băgaţi-i în telefon şi spuneţi-i soţiei, alo, sunt în aeroport, vin acasă!”. Şi multe de-astea. Câte nu s-au întâmplat!

    Ce ştiţi despre plecarea lui Marcel Răducanu în Germania?
    Despre Marcel Răducanu n-a ştiut nimeni că vrea să rămână în Germania. Sau, în orice caz, eu habar n-am avut. Oricum, dacă era să ştie cineva, n-a spus nimeni nimic. A fost decizia lui să rămână.

    Se ştie faptul că la toate deplasările lotul era însoţit de un securist. Aţi ştiut la momentul respectiv despre cine era vorba?
    Sigur că erau securişti care însoţeau echipa în deplasări. De pildă, eu cu Puiu Iordănescu, după meciul cu Anglia, am plecat noaptea şi am stat până dimineaţa. Dacă era cineva să stea după noi, nu ştiu, o fi fost.

    Aţi fost tentat să rămâneţi afară?
    Nu m-am gândit niciodată să rămân afară, pentru că ştiam ce păţiseră familiile celor care rămăseseră. Mi-aş fi dorit şi eu să joc afară, dar nu le dădeau drumul decât jucătorilor care trecuseră de 30 de ani, iar cei care au fost lăsaţi să plece au avut nişte relaţii fantastice, nu se putea altfel. De pildă Vardinoianis i-a luat pe Doru Nicolae şi pe Puiu Iordănescu în Grecia pentru că avea afaceri cu statul român. Au mai plecat câţiva de la Dinamo, care tot aşa cred că aveau nişte relaţii foarte mari.

    Cum era atunci rivalitatea dintre Steaua şi Dinamo? Se simţea şi la echipa naţională?
    Chiar dacă era rivalitate între noi şi cei de la Dinamo, după meci eram prieteni. Păi, de exemplu, ne întâlneam la echipa naţională, unde trebuia să avem rezultate bune ca să câştigăm bani. Rivalitate era, bineînţeles, dar în teren, noi pentru culorile noastre, ei pentru ale lor, şi nu numai cu Dinamo, ci şi la celelalte meciuri, unde erau jucători de naţională. La echipa naţională, de pildă, după meci se dădea o masă, după care colegii noştri plecau fiecare de unde era. Mai beam un şpriţ, ei se duceau la gară iar noi plecam acasă.

    Despre echipa naţională de atunci ce ne puteţi spune?

    Echipa naţională se făcea pe cinstite, cu cei mai buni jucători. Veneau la echipa naţională cei mai în formă fotbalişti şi jucau cei mai în formă. Aflându-mă printre acei jucători, normal că am jucat şi eu bine. În plus, dacă au fost şi rezultate, sau dacă nu au fost, a fost vorba şi de noroc sau de ghinion. Gicu Dobrin era sufletul echipei, el cu Rică Răducanu, cu Radu Nunveiller. Cu „Gâscanu’” am şi jucat o perioadă. Erau jucători valoroşi atunci, şi când ai jucători valoroşi ai şi rezultate bune.

    De ce totuşi nu au fost rezultate în perioada aceea la echipa naţională?
    Cu echipa naţională nu-mi pot explica ce s-a întâmplat în perioada când am jucat şi eu de nu ne-am calificat la niciun turneu final. Am avut şi rezultate bune. Cu echipele bune ne concentram. Am bătut Anglia cu 2-1, erau 80.000 de spectatori pe “23 August”. A urmat apoi egalul, 0-0 cu Ungaria. Au fost 60.000-70.000 de spectatori, dar n-am putut să-i batem chiar dacă i-am dominat tot meciul. A fost o generaţie de jucători foarte buni, cu antrenori buni, dar cred că a fost vorba până la urmă de neşansă.

    Aţi jucat în celebrul meci pierdut cu 4-6 în faţa Iugoslaviei, disputat chiar în Ghencea. Erau atunci unele zvonuri că s-ar fi întâmplat ceva în pauza meciului, că a existat un conflict între jucători. Ce ştiţi despre acest lucru?

    Nu s-a întâmplat nimic la vestiar în pauza meciului cu Iugoslavia. Sau cel puţin eu nu am observat nimic. Ori am fost pe la WC, sau la baie, nu ştiu dacă a fost ceva. Anumite reproşuri au existat, că ăla n-a stat la marcaj, că ăla n-a făcut dublaj, de ce s-a pierdut mingea aşa uşor, au fost astfel de discuţii, dar altceva nu. S-a vorbit şi despre faptul că meciul ar fi fost trântit. Păi ce interes să fi fost? Poate dacă au fost „luaţi” câţiva jucători şi ceilalţi n-am ştiut, aşa probabil că ceva totuşi a fost. Că prea orice minge pe care o şutau sârbii spre poartă era gol. După meciul ăla ţin minte că Dinamo s-a dus la Palma de Mallorca, iar jucătorii au avut 1.200 de dolari diurnă, când în mod normal diurna era de un dolar şi jumătate pe zi. Ne-am întâlnit după aia prin cantonamente şi ei s-au lăudat. Asta e, dacă au fost deştepţi şi au luat…

    Ce părere aveţi despre fotbalul din ziua de azi de la noi?
    Nu mai sunt fotbaliştii ăia de altădată. Păi, noi, de exemplu, aveam pregătirea aia de iarnă, care era foarte bună. Se făcea la munte, aveam toate condiţiile, mâncare bună, tot ce voiai. Acuma, ce să zic, cu jucătorii de azi, atâta îi protejăm, îi ducem la căldură că îngheaţă, şi când se întorc înapoi să joace parcă sunt băgaţi în ghips. Nu mai sunt fotbaliştii ăia de altădată.

    Sunteţi antrenor la Centrul de Copii şi Juniori al Stelei. Cum îi vedeţi pe copiii pe care îi pregătiţi comparativ cu generaţia de copii din care aţi făcut parte?
    Sunt generaţii şi generaţii. Este o perioadă când copiii sunt supraponderali, au probleme de vedere etc. Te uiţi la ei cum merg pe stradă şi vezi că nu au alură de sportivi. Cred că sunt mulţi părinţi care au posibilităţi financiare şi nu îi mai trimit la sport. Vin foarte puţini la fotbal. Şi, pe deasupra, dacă şi nimeresc copiii ăştia cu puţine aptitudini undeva unde dau de antrenori care nu sunt pregătiţi, care nu au jucat fotbal, îi termină şi pe ăia.

    Interviu realizat pe 5 aprilie 2009

Introduceti adresa de e-mail datele dumneavoastra de contact sunt confidentiale.
Vezi ce facem pe Facebook!