Fostul corespondent special de la Agerpres şi „Scînteia”, Romulus Căplescu, rememorează, în exclusivitate pentru ”ring”, momente delicate şi mai puţin ştiute din culisele ”şaizecişioptului european”, marcat de intervenţia armată în Cehoslovacia, eveniment în urma căruia preşedintele american a lansat ruşilor celebrul avertisment: ”Nu dezlegaţi câinii războiului!”.

În urmă cu 43 de ani, în noaptea de 20 spre 21 august, tancurile sovietice şi trupele ţărilor Tratatului de la Varşovia (mai puţin România) soseau în capitala Cehoslovaciei pentru a înăbuşi în sânge şi teroare reformele Primăverii de la Praga. La Bucureşti, în faţa a peste 10.000 de persoane adunate în faţa sediului CC, Nicolae Ceauşescu avea să-şi joace marea carte de ”pion otrăvit” (al Moscovei) pe ”tabla de şah a istoriei” dând cancelariilor lumii un mesaj cu multe chei, în care spunea (printre altele): "Intrarea trupelor a cinci ţări socialiste în Cehoslovacia reprezintă o greşeală şi un grav pericol pentru pacea în Europa. Este un moment ruşinos pentru istoria mişcării socialiste". Dincolo de aceste momente fierbinţi ale istoriei, ştiute sau mai puţin ştiute, au fost şi foarte multe lucruri “de culise” pe care Romulus Căplescu le-a observat cu rafinamentul unui adevărat artizan al analizei de politică externă.

Domnule Căplescu, aţi avut privilegiul, ca fost ziarist de Externe şi trimis special al ziarului ”Scînteia”, la Praga, să fiţi direct implicat în evenimentele din 1968, care au pus Cehoslovacia, dar şi România pe harta evenimentelor mari ale lumii. Ce vă mai amintiţi de atunci?
Trebuie să explicăm următorul lucru: că din punct de vedere ziaristic, al media, a existat un interes extraordinar în întreaga lume față de Primăvara de la Praga. Pe măsură ce timpul trecea, acest interes se intensifica și mai mult. Praga devenise în acea perioadă, deci în prima parte a anului 1968, centrul ziaristic de atracție la scara întregii planete. La Praga se adunase floarea ziaristicii din întreaga lume, dornică să afle ce se întâmplă acolo. În acest context, și România a socotit necesar să aibă o prezență gazetărească pregnantă. Așa s-a făcut că, poate pentru prima dată în acea perioadă, a fost trimisă la Praga o întreagă echipă de ziariști. Exista la Praga un corespondent permanent al AGERPRES și al “Scînteii”, dar el era debordat, nu mai putea să facă față, și atunci, din nevoia asta de informație, a fost trimis un adevărat comando.

Se presupune că acel corespondent permanent se afla acolo în virtutea relațiilor de prietenie dintre România și Cehoslovacia, ambele fiind parte integrantă a blocului socialist!?...
Sigur că da. Atunci au existat corespondenți din partea presei române, a AGERPRES și a “Scînteii”, în toate țările socialiste și în câteva țări capitaliste, mult mai mult, în paranteză fie spus, decât sunt în momentul de față. Așa se face că m-am trezit și eu, împreună cu mai mulți colegi, a fost mi se pare o echipă de cinci ziariști, care s-a adăugat corespondentului permanent, așadar, m-am trezit și eu la Praga pe la începutul lunii iunie 1968, când Primăvara de la Praga era în toi. Deci suntem la începutul lunii iunie. Inițial se prevăzuse ca sejurul acesta informativ, acest asalt informativ al presei române, să dureze cam două săptămâni. Aceste două săptămâni s-au prelungit și s-a ajuns la peste două luni. De la începutul lunii iunie s-a ajuns spre sfârșitul lunii august. Intervine vizita lui Ceaușescu în Cehoslovacia, între 15 și 16 august, deci cu câteva zile înainte de intervenția trupelor tratatului de la Varșovia. Vizita s-a desfășurat cu bine, Ceaușescu se pare că a fost mulțumit de ceea ce a obținut acolo, de discuțiile purtate cu Dubcek. Noi, gazetarii, am profitat ca să întrebăm redacțiile, dom`le, ce facem, putem să ne întoarcem și noi acasă? Noi ne pomenisem că de la două săptămâni a trebuit să rămânem mai mult de două luni și nu eram echipați pentru o ședere așa de lungă. Am primit dezlegarea, ni s-a spus: “Da, dom`le, întoarceți-vă acasă, în țară, rezolvați-vă problemele și întorceți-vă înapoi. Numai în cazul meu, care pe atunci lucram la AGERPRES ca redactor-șef adjunct al secției Externe. Ceilalți nu mai voiau să se întoarcă, crezându-se că lucrurile erau pe cale de rezolvare. Or, lucrurile stăteau exact invers. A fost pentru mine o neșansă teribilă că m-au surprins evenimentele, în loc să fiu acolo la fața locului, m-au surprins aici în țară.

Asta se întâmpla pe 20 august?
Da. Deci m-au surprins aici evenimentele. Bineînțeles că m-au luat ca din oală când am ajuns în București. Între timp începuse intervenția. N-am avut timp să mă dezmeticesc, am stat două zile și două nopți la redacție.

În ce zile au avut loc toate acestea?
După 21 august. Intervenția a avut loc în noaptea de 20 spre 21 și atunci presa românească nu a mai avut niciun fel de opreliște în a relata ce se întâmplă în Cehoslovacia.

Înainte de acest moment, cum era reflectată Primăvara de la Praga în presa din România?
Cu mare simpatie și cu mare interes erau privite evenimentele de acolo. În timp ce în celelalte țări socialiste se constata reținere, erau ezitări, rezerve, la noi exista o simpatie deosebită față de aceste evenimente. Datorită acestui fapt celelalte țări socialiste priveau cu foarte multă reținere poziția românească. Această nuanță de simpatie s-a intensificat extraordinar după intervenție. Presa română a publicat pagini întregi despre ce se întâmplă acolo, luând ca sursă agențiile de presă străine, nu TAS-ul, ci France Press, Reuters, UPI. Opinia publică din țară era informată perfect.

Lucru ce era absolut neobișnuit!?...
Era neobișnuit pentru că făceam parte totuși din așa numitul lagăr socialist. Or, e clar că prin poziția expusă în presă, România arăta că dezavuează intervenția, așa cum spusese și Ceaușescu în discursul lui din piața Comitetului Central.

Dvs. ați fost la acel miting?
Nu, nu am fost, eram în redacție. Nu aveam timp deoarece fluxul de știri era colosal, trebuia să-l direcționez, să-l dirijez, eram debordat de materiale, dar știam ce se întâmpla acolo, însă nu am fost în piață. După ce s-a terminat mitingul, spre seară, am primit vestea că trebuie să mă întorc imediat la Praga.

V-a bucurat această veste?
Sigur că eram bucuros din punct de vedere profesional, nici nu se pune problema. S-a făcut o nouă echipă. Echipa cealaltă se retrăsese. S-a făcut o nouă echipă din care făceam eu parte și încă doi gazetari: de la “Scînteia” - Dumitru Tinu, care ulterior a fost directorul ziarului “Adevărul”, și Ilie Ciurescu - de la televiziune. Spațiul aerian era închis. Cum dracu` să te duci la Praga când nu ai cu ce? Atunci s-a ales o cale ocolită: mergem la Viena! Ajungeți la Viena acolo și vă descurcați, vedeți ce faceți, ăsta a fost îndemnul. În fine, am ajuns la Viena, am plecat pe 22, și acolo am avut un noroc neașteptat. Fuseseră surprinși o mulțime de turiști cehoslovaci în Austria de evenimente. Era granița comună și pentru cehoslovaci nu era o problemă să meargă în Austria. Era mai multă libertate. Atunci s-au gândit cei de la Praga, după ce avusese loc intervenția, să trimită un tren ca să-i ia pe acești turiști să-i ducă înapoi acasă. Ce era să facă cu ei austriecii? Ne-am transformat și noi, gazetarii români, peste noapte în turiști cehoslovaci care se întorc în țară. Bineînțeles cu acordul autorităților cehești, cu vameșii ș.a.m.d. Când auzeau că ești roman, era cel mai bun pașaport în acel moment. Așa, cu trenul, încet-încet, am trecut granița fără probleme, am ajuns în Praga. Gara era complet goală, părăsită, nici trenurile nu circulau. Am reluat, cum se spune, firul meseriei.

Acum să ne întoarcem la mitingul de la București. A fost sau nu a fost o surpriză pentru România intervenția?!...Mulţi şi-au pus întrebarea dacă Ceaușescu a știut sau nu despre intervenție!?...
Răspunsul este și da, și nu. Ceaușescu primise informații că se pregătește o asemenea intervenție. Există un document, astăzi desecretizat, al Consiliului Securității Statului, cum se numea pe atunci, care face un fel de sinteză a diverselor informații primite din partea unor surse proprii de informații, inclusiv din partea comandamentului forțelor armate ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia. Documentul respectiv, de care am amintit, al Consiliului Securității Statului, poartă data de 3 august, deci cu aproape 20 de zile înainte de intervenție. Acolo se spune că statele tratatului, cu excepția bineînțeles a României, au hotărât un plan de intervenție în mai multe etape.

Asta denotă faptul că noi am fost excluși din start.
Bineînțeles. Deci un plan de intervenție în trei etape: prima etapă urma să aibă loc spre sfârșitul lunii august; a doua etapă urma să aibă loc la începutul lui septembrie; în prima etapă era vizată Cehoslovacia, în a doua etapă era vizată România. După alte două săptămâni, deci pe la mijlocul lunii septembrie, în a treia etapă era vizată Iugoslavia. Când a citit acest raport, lui Ceaușescu nu i-a venit să creadă. S-a și consemnat reacția lui: „Ce, a înnebunit Brejnev?”. A crezut că este o dezinformare sau o încercare de intoxicare din partea rușilor, să vadă cum va reacționa România. Treptat-treptat însă, începe să chibzuiască mai adânc și își schimbă puțin poziția: ”Ar fi bine totuși să ne luăm măsuri de apărare, măsuri de precauție!”. Ceaușescu era deci în temă, dar nu-i venea să creadă. În 15, 16 august se duce la Praga, și îi prezintă lui Dubcek acest document pe care îl primise, repet, din partea Consiliului Securității Statului, pe baza unor surse proprii. Dubcek l-a liniștit, i-a spus că nu esta așa. Mai mult, Dubcek a avut de la bun început o atitudine de resemnare, atitudine pasivă. La un moment dat, când i s-a spus lui Dubcek despre posibilitatea unei intervenții, el a avut faimoasa replică: „Dacă vin, îi vom primi cu flori!”. Adică în loc să reziști, să te opui, îi primești cu flori.

Dar Dubcek, în calitatea lui de șef de stat, a dat dovadă de o nepermisă naivitate!?...
Da, naivitate. Deci Dubcek îl liniștește pe Ceaușescu spunându-i că nu crede în așa ceva, și atunci Ceaușescu se întoarce, într-un fel, și el mai liniștit în țară. Am profitat și noi de acest lucru, vorbesc de grupul de ziariști care ne aflam atunci la Praga, ca să ne întoarcem în țară, pentru că dacă s-ar fi știut sigur despre intervenție nu ar fi plecat nici un gazetar, ar fi rămas la fața locului, bineînțeles că ar fi primit ordin expres din țară, din partea redacțiilor.

Existau surse și din cadrul Tratatului de la Varșovia? Asta pentru că, noi făcând parte din această alianță, ar fi trebuit să știm ce se întâmplă, trebuia să existe o reciprocitate în ceea ce privește informațiile.
Este o chestiune absolut senzațională pe care o dezvăluie Larry Watts în cartea lui, apărută recent, „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”. Cartea este un document absolut senzațional, dar acest lucru parcă întrece din punct de vedere al senzaționalului orice limită. Când nemții au invadat Polonia în cel de-al Doilea Război Mondial, un număr important de polonezi, civili și militari s-au refugiat în România, țară care i-a primit cu brațele deschise. Printre ei se afla și familia unui copil, pe atunci, care, după ce s-a terminat războiul, a ajuns în serviciile informative ale armatei poloneze. La Varșovia, el s-a reîntâlnit cu un prieten din copilărie în momentul când se afla în România. Acesta era un diplomat român aflat la post în Varșovia, care era de fapt un ofițer de securitate acoperit. S-au bucurat când s-au revăzut, iar polonezul a început de atunci să-i comunice românului informații secrete pe care le deținea. Nu a trecut mult timp și ofițerul polonez (al cărui nume Larry Watts nu-l dezvăluie, din motive evidente) este detașat la Moscova, unde se afla comandamentul unit al forțelor armate ale Tratatului de la Varșovia. În această calitate, a fost cooptat într-un grup restrâns care elaborează planul de intervenție în trei etape. Este exact importanta sursă, sursa principală a raportului care s-a aflat pe masa lui Ceaușescu încă de la începutul lunii august. Ceaușescu la început nu a vrut să creadă. Cu atât mai mare a fost surpriza lui când a aflat că intervenția a avut totuși loc. Ce s-a întâmplat? Intervenția a avut loc la ora 11.30, ora Pragăi, ceea ce înseamnă 00,30 ora României. La ora 03,30 noaptea, ora României, un ofițer, un curier din partea ambasadei sovietice, s-a prezentat la sediul CC al PCR cu un plic adresat conducerii de partid și de stat din România. Ofițerul de serviciu care a primit acest plic bineînțeles că a înștiințat forurile superioare. Așa s-a ajuns la ministrul de interne, care pe atunci era Ion Stănescu. Între timp, la Praga, unde ziariștii români părăsiseră terenul fără să știe nici ei că va avea loc o intervenție, corespondentul permanent, cel care rămăsese și pe care întâmplător îl chema exact ca pe cunoscutul dramaturg Eugen Ionescu, s-a uitat întâmplător pe fereastră, a auzit un zgomot suspect și pe geam a văzut că pe stradă treceau blindate. și-a dat seama că s-a întâmplat ceva și a telefonat imediat la București omului care răspundea de presă în acel moment din partea Comitetului Central, Paul Niculescu-Mizil. Mizil dăduse dispoziție ca, dacă se întâmplă ceva grav, să fie anunțat la orice oră din zi și din noapte. A fost trezit, i s-a spus că a început la Praga intervenția pe străzi. Corespondentul stătea undeva mai la marginea Pragăi. I-a spus că vede pe geam tancuri și mașini blindate sovietice. Mizil, bineînțeles, i-a telefonat lui Ceaușescu, dar Ceaușescu primise deja și din partea Ministerului de Interne. Au fost două canale prin intermediul cărora Ceaușescu a fost informat: pe de o parte din partea Securității, pe de altă parte din partea corespondentului permanent al AGERPRES la Praga.

Asta înseamnă, probabil, că Ceaușescu știa despre posibilitatea ca Cehoslovacia să fie invadată, dar nu cunoștea exact data când avcea să se întâmple!?...
Nu știa și nici nu și-a dat seama, pentru că a fost și reacția lui Dubcek, care a spus că nu crede, de fapt reacția liniștitoare a lui Dubcek. L-a anesteziat și l-a indus în eroare această reacție. Dar se luaseră totuși niște măsuri de precauție.

Este adevărat că atunci au fost manevre militare pe ambele maluri ale Prutului?
Ajungem imediat și la asta. Se luaseră, așadar, niște măsuri de precauție, în sensul ca să fie un grad de alarmă mai ridicat în ceea ce privește forțele armate ale noastre, s-a pus la dispoziție muniție etc. Deci a fost o pregătire în cazul în care dacă totuși va avea loc intervenția în care Ceaușescu totuși nu credea. Iată că această intervenție s-a produs. Surpriza lui Ceaușescu a fost extraordinară, nemaipomenită. A ordonat ca la ora 6.30 dimineața să aibă loc o ședință extraordinară a Comitetului Politic al CC al PCR. Ședința a avut loc la ora respectivă și s-a hotărât ținerea mitingului. Au urmat evenimentele cunoscute, entuziasmul cu care discursul din balcon a fost primit de cei care se adunaseră în fața Comitetului Central. Probabil că a fost momentul de apogeu al carierei lui Ceaușescu, după care a început perioada de declin.

Să ne întoarcem din nou la Praga!...
Era un oraș complet diferit de cel pe care-l părăsisem cu doar câteva zile înainte. În primul rând, dispăruseră toate plăcuțele indicatoare!...

A fost o formă de rezistență pasivă!?...
Da. Dispăruseră toate plăcuțele cu numele străzilor, în așa fel încât tancurile sovietice nu mai știau unde se află. Aveau hărți amănunțite cu numele străzilor, dar nu mai era nici un nume de stradă. Nu știau cum să se orienteze. Zidurile caselor erau acoperite cu graffiti. De atunci a intervenit metoda graffitiurilor pe pereți, cu graffiti antisovietice. Lozinci, desene, manifeste de protest!...
Dacă Dubcek nu credea în posibilitatea unei intervenții militare, anumite măsuri cehoslovacii le luaseră totuşi. Deşi fusese ocupat sediul agenţiei principale de presă, CE.PE.CA (n.r. - fostul Centru pentru Perfecţionarea Cadrelor Securităţii, cu sediul în actuala Academie Naţională de Informaţii Băneasa) din Cehoslovacia, erau perfect de bine informaţi prin sistem de radio cetăţenii praghezi de ceea ce se întâmplă. Era vorba de o reţea paralelă organizată de forţele armate. O reţea paralelă de transmisiuni. În acest fel, oamenii erau perfect informaţi. Apoi, deşi sediile principalelor gazete erau ocupate, au apărut ediţii clandestine, şi ale ziarului partidului, “Rude Pravo” (trebuie verificat numele), şi ale ziarului tineretului, “Nada Fronda” (trebuie verificat numele), cu poze, cu tot ce trebuia... deci era o activitate paralelă clandestină la un nivel inimaginabil.

Deci mass-media a funcţionat foarte bine?!...
La Viena, înainte de etapa intermediară a reîntoarcerii la Praga, am dat la ambasada română peste cetăţeni români, turişti români, care vizitaseră ca turişti Cehoslovacia, şi pe care îi surprinseseră evenimentele. Aceştia nu aveau cum să plece, plus că nu mai aveau nici resurse materiale. Atunci ce formulă s-a găsit? Au trecut în Austria. Au avut şi un bonus, să vadă Occidentul. Ambasada era absolut debordată, nu avea unde să-i mai cazeze, şi ăia dormeau pe coridoare, în subsoluri, pe paturi improvizate.

Unde erau cazaţi corespondenţii de presă?
La un hotel, o să vă spun imediat. Turiştii români cu care am stat de vorbă, aflaţi la Viena, au venit cu ziare apărute clandestin. Ziare extraordinar de bine tipărite. Deci erau şi tipografii aranjate din timp. Îmi pare rău că nu am mai păstrat aceste ziare deoarece ar fi fost nişte documente extraordinare. A fost, aşadar, o pregătire şi la cehoslovaci, chiar dacă ei nu au crezut în invazie. Probabil că şi-au spus şi ei că paza bună trece primejdia rea. Deci cam asta ar fi ce s-a mai întâmplat. Ştiţi foarte bine că Dubcek a fost luat pe sus şi dus la Moscova. Se pare că a fost supus la nişte presiuni foarte puternice, încât a clacat. S-a întors şi a apărut la televiziune. A cerut populaţiei să accepte evenimentele aşa cum sunt. Am urmărit atunci această intervenţie a lui la televiziune şi am văzut că avea capul bandajat. S-a spus atunci că ar fi fost supus la presiuni fizice. Nu este adevărat! Se pare că a căzut în baie, deoarece era epuizat şi nervos, şi fizic. A căzut în baie, s-a rănit la cap. În orice caz, era un om terminat când a apărut la televiziune. Le-a cerut concetăşenilor lui să accepte faptul ca atare.

O întrebare care, de-a lungul timpului, probabil că i-a măcinat pe mulţi: de ce au existat totuşi victime, de ce armata sovietică a deschis focul împotriva cetăţenilor praghezi?
Ce se întâmplă?! Armata nu a opus rezistenţă, a primit ordin să nu opună rezistenţă. S-a opus însă tineretul praghez, care şi în timpul Primăverii de la Praga, înainte de intervenţie, se manifestase foarte puternic împotriva sovieticilor. Această rezistenţă a lor a luat mai multe forme: o formă activă, care s-a petrecut, de pildă, în faţa postului de televiziune, unde au avut loc ciocniri cu trupele de intervenţie şi unde au murit mulţi tineri. Deci o rezistenţă activă, şi a fost şi o rezistenţă pasivă, care s-a manifestat prin înlăturarea tăbliţelor indicatoare de pe străzi, şi mai ales printr-un miting permanent care a avut loc în piaţa centrală din Praga, unde era statuia Sf. Vaclav (n.r. - Piaţa Vaclavke Namesti), unul dintre eroii poporului cehoslovac, un fel de Ştefan cel Mare şi Sfânt al lor. Mitingul a avut loc permanent, zi şi noapte. Tinerii se urcau pe statuie, vorbeau împotriva intervenţiei, protestau, îşi exprimau indignarea. Mitingul ăsta permanent din Piaţa Vaclavke Namesti se află probabil la originea mitingurilor care au avut loc în ţările socialiste mult mai târziu, în momentul când s-a destrămat imperiul sovietic, inclusiv faimosul miting din Piaţa Universităţii din Bucureşti, care îşi are într-un fel sorgintea în această manifestaţie din Piaţa Vaclavke. Un fel de Piaţa Universităţii din Bucureşti a fost chiar în Sofia la un moment dat.

Nimic nu e nou sub soare!...
După apariţia şi discursul lui Dubcek la televiziune, lucrurile au început să se potolească, dar, în schimb, interesul se îndreaptă şi înspre România, deoarece se constatau, şi aici revenim la întrebarea dvs., mişcări de trupe la răsărit de Prut. Au fost mişcări de trupe recepţionate sau înregistrate de sateliţii americani. Exista şi vechea informare din 3 august pe care o primise Ceauşescu, în care se spunea că următoarea etapă a intervenşiei va fi în România.

Dacă ar fi avut loc o intervenţie în România, Ceauşescu ar fi opus rezistenţă armată?
Ar fi opus rezistenţă armată şi, ca să vă spun acum exact, el imediat după 21 august a şi dat un fel de directivă în care ordona, citez, „constituirea unei directive privind apărarea integrităţii statului prin interzicerea invaziei trupelor străine”. Acum poate că pare naiv să spui că e interzisă, dar era un mijloc de apărare.

Deci intenţia lui era clară: dacă veneau ruşii, deschideau focul!?...
Da. S-a ordonat constituirea gărzilor patriotice, adică înarmarea gărzilor muncitoreşti, ca formă de eventuală rezistenţă de tip partizan. Era clar că România intenţiona să se împotrivească pe cale armată, nu cum făcuseră cehoslovacii.

Cum aţi trăit evenimentele din punct de vedere al ziaristului, pe stradă? Cum aţi văzut lucrurile? Aţi trăit emoţia acelor evenimente?
Sigur că da. Trebuie spus că trupele de ocupaţie, le putem numi aşa, s-au comportat corect. Nu au existat violenţe în afară de ciocnirile care au avut loc şi în care au murit aproape 100 de tineri praghezi. Nu au existat agresiuni împotriva populaţiei paşnice, nu au existat, cum s-a întâmplat la noi în timpul războiului, fenomene de genul davai ceas. Probabil că primiseră ordine foarte stricte să se comporte cât de cât civilizat şi să fie prevenitori cu populaţia.

Probabil că Brejnev și-a dorit doar o demonstrație de forță. A bătut cu pumnul în masă și a spus domnule, în partea asta a lumii, eu sunt șeful!?...
Nu știu, nu pot să-mi dau seama dacă într-adevăr intenționau să invadeze și România sau dacă nu a fost decât o simplă amenințare ca să ne băgăm mințile în cap. Cert este că în Occident însă a existat o alertă. În ziua de 30 august, președintele americam Lyndon Johnson a rostit un discurs la San Antonio, statul Texas. A fost un discurs în fața unor reprezentanți locali, mi se pare ai fermierilor de acolo. Atunci a rostit faimoasa lui frază de avertisment „Nu dezlegați câinii războiului!”. Multă vreme nu s-a găsit documentul respectiv. Ce se întâmplă? Discursul era pregătit dinainte, și în ultimul moment a fost adăugat, la intervenția secretarului de stat Dean Rusk (trebuie verificat numele), ministrul de externe american, s-a adăugat și această frază în text. Mult mai târziu s-a descoperit printre documente originalul acestui text, cu adăugirea făcută la sugestia lui Dean Rusk. Îi revine unui cercetăror român meritul de a fi descoperit, și se pare că prima dată s-a vorbit la Europa Liberă de acest lucru și există chiar și în arhiva Europei Libere o copie a acestui document.

Ar fi riscat Lyndon Johnson o opoziție mai fermă în problema invadării Cehoslovaciei, mai ales că el avea pe cap probleme mai grave, precum cea cu războiul din Vietnam?...
Categoric, era problema cu Vietnamul, și când a convocat și el Consiliul Securității Naționale, șeful statului major american a spus că nu poate face nimic. Dean Rusk a spus că nici nu li s-a cerut ajutorul, iar șeful statului-major a spus că nu sunt pregătiți, cum să acționeze dacă nu aveau cum? Deci nu exista! În schimb a fost poziția Chinei, foarte tranșantă. Din dispoziția lui Mao Tzedun, la recepția de 23 august de la ambasada română din Beijing a venit premierul Chinei Zhou Enlai personal. Atunci, el a făcut o declarație, citez: „România poate conta în apărarea independenței sale pe sprijinul poporului chinez”. Se pare că acest discurs a fost decisiv în, dacă într-adevăr sovieticii au avut intenția reală să intervină în România, acest avertisment a atârnat foarte greu în balanță.

Se cunosc fricțiunile dintre China și URSS, erau probleme de graniță, au fost la un moment dat chiar confruntări armate izolate, locale. Deci China și URSS nu erau în cele mai bune relații.
Erau în relații destul de tensionate.

În acest context, declarația lui Zhou Enlai și parti-pris-ul pe care l-a făcut era cumva logic!?...
A contat și avertismentul lui Johnson, deși președintele american nu avea în acel moment posibilitatea unei eventuale replici militare, pe când chinezii aveau această posibilitate. Imensul lor rezervor uman era cunoscut de toată lumea.

Se cunoaște capitalul politic pe care Ceaușescu l-a acontat în urma acelui miting și în urma discursurilor pe care le-a ținut.
A avut un capital politic puternic.Au fost voci care au spus că Ceaușescu era un om fricos, iar el nu ar fi gestionat foarte bine o astfel de confruntare. Știindu-se totuși apărat de niște declarații, de niște lucruri din comunitatea internațională care veneau în sprijinul lui, credeți că datorită acestui fapt el s-a simțit mai sigur pe sine ca să îi poată înfrunta în acest fel pe sovietici?

Categoric, s-a simțit mai sigur. Era sprijinul chinez, dar probabil că a fost și temperamentul lui oscilant. A reacționat foarte dur pe moment, întrecând anumite limite în mod neașteptat, dar pe urmă a început să dea înapoi. Cred că în darea asta înapoi a avut mai multe elemente, mai multe explicații. În primul rând însuși faptul că cehoslovacii au depus armele, au renunțat la orice fel de rezistență. Însuși faptul că Dubcek a îndemnat prin cuvântarea lui televiziune populația să se resemneze. Dar a mai fost și altceva. Pe 24 august a avut loc o întâlnire Ceaușescu – Tito la granița dintre România și Iugoslavia, în localitatea Vîrșeț. A avut loc această întâlnire la inițiativa iugoslavă, pe care Ceaușescu a acceptat-o. El s-a deplasat împreună cu Bodnăraș, deoarece era expertul în problemele militare. I-a arătat lui Iosip Broz Tito documentele pe care le primise și i-a spus că amândoi puteau fi obiectul unei agresiuni. „Nu credeți că este cazul să acționăm împreună”, l-a întrebat Ceaușescu, la care Tito a avut o rezervă pronunțată. A spus: „Domnule, dacă România ar fi atacată, noi suntem gata să primim armata română pe teritoriul nostru, dar cu o condiție: armele să ni le predați nouă”. Adică trupele trebuiau să cedeze armele. Mai mult, îi spune lui Ceaușescu că trebuie să fim precauți, să avem rețineri ș.a.m.d. Faptul că a vorbit despre posibilitatea dezarmării trupelor române l-a indispus pe Ceaușescu. După ce s-au întrerupt convorbirile, Tito l-a invitat la masă, dar Ceaușescu a refuzat, a spus că „avem treburi urgente în țară”, și a plecat, nu a mai rămas la masă, s-a întors în țară. Și ăsta a fost unul dintre motivele din cauză căruia Ceaușescu și-a moderat poziția. Dar...

Dar?!..
Să ne întoarcem la cuvântarea lui Lyndon Johnson și la avertismentul „Nu dezlegați câinii războiului!”. Această cuvântare a fost pronunțată pe data de 30 august. În acea zi mă aflam la un hotel central din Praga, unde erau cazați mai mulți ziariști occidentali, printre care și niște ziariști britanici. Un coleg britanic a primit de la Londra prin telefon - el era de la ziarul “Daily Mail” – din partea redacției înștiințarea că, așa suna înștiințarea, „am primit vestea că în acest moment trupele sovietice au intrat în România, au trecut Prutul și au intrat în România”. Asta se întâmpla pe 30 august puțin după ora prânzului. Stupoare! Vă dați seama reacția ziariștilor occidentali, era o frământare nemaipomenită.

Ce ați simțit în momentul acela?
Eram disperați, nu știam ce să facem, să ne întoarcem imediat în țară, ce să facem aici, ne ducem acolo, pentru că acolo e rostul nostru! În momentul când erau în toi toate aceste discuții aprinse între noi gazetarii care eram acolo, români, englezi, americani, francezi, ce naiba să facem, ce repercusiuni vor fi pe plan mondial, înseamnă asta începutul unui nou război mondial? Vine un nou telefon, de data asta liniștitor de la Londra: „Anulați! Nu este adevărat, știrea nu s-a confirmat!”. Toată lumea a răsuflat ușurată, au izbucnit în aplauze, au scos colegii occidentali, nu știu de unde, câteva sticle de whisky, și au făcut o sărbătoare în cinstea celor trei ziariști români, care au scăpat de intervenție! Iată un eveniment despre care nu se știe, este oarecum inedit.

Cum era Dumitru Tinu atunci, cum a trăit evenimentele?
El avea avantajul că știa bine limba rusă. A stat de vorbă cu soldații sovietici, mă rog, fără să-și decline apartenența, să spună că este român. A avut foarte multe informații care erau valoroase, adică soldații sovietici nici ei nu știau de ce naiba au venit acolo. Ei au primit ordin și l-au executat. Erau foarte nedumeriți că în loc să fie primiți cu brațele deschise, pentru că li se spusese, făcuse Dubcek nesocotința să spună că dacă vor veni, îi vor primi cu flori, și în loc să fie primiți cu flori au fost primiți așa cum au fost primiți. Erau foarte nedumeriți soldații sovietici. Deci Tinu a avut acest avantaj suplimentar de a sta de vorbă cu soldații sovietici. Asta erau, grosul trupelor de intervenție erau sovietici, ceilați din țările Tratatului de la Varșovia erau mai mult de umplutură, aveau o prezență formală. Deci el a trimis în țară corespondență, așadar, s-a comportat cum se cuvenea.

Care era totuşi tonul presei atunci, în acele momente fierbinţi?
A existat o prezență susținută în presa română până în 30 august. După avertismentul lui Johnson, ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrînin, de fapt înainte chiar de avertisment, fusese convocat la secretarul de stat american, Dean Rusk, care i-a comunicat îngrijorarea americană și „în numele umanității” l-a conjurat să nu aibă loc această intervenție, adică să fie anulată. Dobrînin a replicat că „nu știu nimic, aud de la dumneavastră acest lucru”. S-a prezentat a doua zi la Rusk și i-a spus verbal, nu în scris, „din cele ce am discutat cu Moscova, aceste știri nu au niciun fundament”, deci s-a dezamorsat întreaga atmosferă explozivă care exista în jurul posibilei sau pretinsei, sau eventualei intervenții sovietice în România. Atunci, tonul presei române a scăzut sensibil. Nu s-a prea mai vorbit cu aceeași intensitate de până atunci despre ce se petrecea. Se cunoaște ce s-a întâmplat în Cehoslovacia ulterior, trepat-treptat, Dubcek a fost marginalizat, a fost numit mai întâi ambasador în Turcia, apoi retras, și a devenit un simplu agent forestier. În locul lui a venit Gustav Husak, o persoană foarte obedientă Moscovei. Deci lucrurile, între ghilimele, s-au normalizat. Și atunci, nici România nu mai avea interes să-și manifeste poziția de respingere a URSS.

Ceva picanterii sau lucruri de culise din bucătăria corespondenţilor speciali la Praga?
Vreau să mai spun o chestiune care se cunoaște mult mai puțin, și anume că, undeva spre sfarșitul lui noiembrie, mai precis 22 noiembrie 1968, au apărut din nou pe surse occidentale informații despre o posibilă intervenție sovietică în România. Cine a lansat acest avertisment? Este premierul britanic Harold Wilson. Pe fondul informațiilor despre posibile manevre comune ale Tratatului de la Varșovia, de mică anvergură, care ar fi avut loc pe teritoriul României, reîncep să apară supozițiile că acesta este preludiul, că prezența lor pe teritoriul românesc, chiar dacă manevrele erau de mică amplitudine, trupele sovietice își vor extinde raza operațiilor și ceea ce s-a întâmplat în Cehoslovacia se va întâmpla și în România. Wilson comunică cu ministrul lui de externe, Michael Stuart, comunică și ambasadei britanice de al București, care la rândul ei comunică cu ministrul de externe de la acea vreme, George Macovescu, comunică conducerii țării această informație a lui Harold Wilson, care s-a dovedit că nu corespunde realității. Exista totuși o stare de spirit, o mare nervozitate, o neliniște, în așa fel încât un om prudent, cum sunt de obicei britanicii, oameni politici prudenți și care dispuneau și de un serviciu celebru de informații, iată că de data asta aceste servicii s-au înşelat, determinându-l chiar pe un om de anvergura premierului Harold Wilson să lanseze o bombă dintr-asta care s-a dovedit nefundamentată. A existat totuși un moment de incertitudine, care s-a putut constata și la nivelul oficial românesc. Cu atât mai mult cu cât atunci se mai vorbea de un lucru, că sovieticii ar fi cerut, și se pare că au și făcut acest lucru, drept de trecere pe teritoriul românesc pentru trupele lor spre Bulgaria, care făcea și ea parte, bineînțeles, din Tratatul de la Varșovia. Sovieticii au spus că în virtutea apartenenței noastre la tratat au dreptul și posibilitatea de a trece peste teritoriul României și a face joncțiunea cu trupele bulgare frățești. Nesocotindu-se faptul că exista o posibilitate prin Marea Neagră să facă această legătură. De ce să se treacă peste teritoriul românesc? Cred că și acest lucru a contat în neașteptata reacție din noiembrie 1968, la peste trei luni de la invadarea Pragăi, să se vorbească de data asta de o invazie împotriva României. Asta, așa, ca o curiozitate istorică, dar care corespunde absolut realității. Sunt documente date publicității de câteva decenii de către oficialitățile britanice.

Ați discutat cu oamenii din Praga pe stradă, cu oameni obișnuiți, ați cules informații despre starea de spirit, despre cum vedeau invazia trupelor sovietice?
Sigur că da, categoric. Spre deosebire de conducătorii lor, de oficialități, praghezii erau foarte îndârjiți. Nu mai vorbesc de tineret, care a fost vârful de lance.

Din acel tineret a făcut parte și Vaclav Havel, viitorul președinte al Cehiei!?...
Da, dar Havel nu s-a manifestat atunci atât de puternic. El a avut o reacție mai târziu, în faimoasa Carta 77, la care a contribuit fără să aibă rolul central.

Aţi mai avea ceva de adăugat la excepţionala rememorare a evenimentelor de atunci?
Aș mai vrea să mai relev încă un aspect: la Praga, în timpul primăverii și după intervenție, cartierul general al presei internaționale era într-un hotel central, hotelul Adlon, unde se strânsese floarea cea vestită a presei din întraga lume. Printre ei se găsea și trimisul revistei americane “Time”, un tânăr ziarist, era stagiar pe atunci, care se numea Strobe Tolbott, cu care am avut discuții. În ciuda tinereții lui, era un foarte bun cunoscător al evenimentelor, el știa și limba rusă. Am avut cu el niște schimburi colegiale foarte interesante. Prezența lui la Praga a constituit începutul unei ascensiuni profesionale foarte frumoase. A străbătut toate treptele profesionale până când a ajuns corespondent diplomatic al revistei “Time” la Washington. Asta este treapta cea mai înaltă la care poate aspira un ziarist americam, să fii corespondent diplomatic la Washington, adică să ai relații imediate și nemijlocite cu Casa Albă. Mai mult, la un moment dat, președinte al Americii devine Bill Clinton. Or, Bill Clinton și cu acest Strobe Tolbott fuseseră colegi de studenție, colegi de universitate. Mai mult, amândoi se situau pe poziții similare împotriva războiului din Vietnam. Ştiți că Bill Clinton, la un moment dat, ca să nu fie recrutat în forțele armate, și ca să scape de recrutare, a părăsit SUA și s-a dus în Anglia ca student. Când a devenit președinte, și-a adus aminte de vechiul lui prieten din timpul studenției, Strobe Tolbott, știind că ăsta e cunoscător de limba rusă, îl numește ambasador la Moscova, iar după aceea îl numește asistent al secretarului departamentului de stat, cum ar veni ministru de externe adjunct. Ei bine, deci în această calitate, Strobe Tolbott a avut un rol esențial în proiectul de extindere al NATO. Se pare că el l-a impulsionat pe Clinton să dea naștere acestui proiect. Deci la originea extinderii NATO se află experiența trăită de un tânăr ziarist la acea vreme, în Primăvara de la Praga, experiența ocupației sovietice. Un lucru foarte interesant. Mai departe se știe foarte bine că în prima etapă a extinderii NATO România a rămas pe dinafară. Au intrat în schimb Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Or, Polonia și Ungaria au fost state participante la intervenția împotriva Cehoslovaciei. România nu a fost, și totuși a fost lăsată pe dinafară. Ca o compensație, Bill Clinton a venit în vizită în 1999, o vizită de câteva ore, deci a venit să ne consoleze cât de cât și să ne dea speranțe. Strobe Tolbott a venit în România după aceea și a promis ferm că la următoarea extindere România nu va mai rămâne pe dinafară. și așa s-a și întâmplat.

Ați fost puși, dvs. și colegii dvs de atunci, în situații delicate? Ați trăit momente de tensiune formidabilă, dar puteați să fiți amenințați, să aveți probleme pe stradă!?...
Sigur. Faptul că eram români în fața populației pragheze însemna un mare atu. Chiar în momentul când am ajuns în Praga, când am revenit în Praga după intervenție, ne îndreptam cu mașina spre sediul ambasadei române de la Praga. În paranteză fie zis, noi am plecat fără un ban în buzunar. N-a mai existat timp să se facă formele ca să primim valută, și atunci ni s-a spus că o să primim banii de la ambasadă, care avea un fond de rezervă. Și am plecat așa, fără un ban în buzunar. Am ajuns la Praga, cum am spus la început, în gara centrală, întâmplător aveam la mine o fisă de telefon, și am încercat să iau legătura cu ambasada. Aparatul a înghițit fisa și am rămas fără nicio posibilitate de comunicare cu ăștia de la ambasadă, plus că nu aveam un ban în buzunar. Am reușit să găsim un taxi și i-am dat de înțeles șoferului că nu avem bani, dar că vom plăti la destinație, și am plecat cu mașina spre sediul ambasadei. A trebuit să trecem râul Vltava, care străbate Praga, podul peste Vltava. La capătul podului se afla un filtru sovietic. Atunci am spus: ce dracu facem, că am pățit-o! În portbagaj erau ustensilele noastre, magnetofoane, aparate de fotografiat, fel de fel de chestii. Ne gândeam că dacă cumva soldații deschid portbagajul ne vor întreba cine suntem, iar atunci noi trebuia să ne legitimăm cu pașapoartele. Aaa, românii ăștia care, nu știu ce, care ne-ați făcut figura?! Norocul nostru cel mare a fost că soldatul nu a deschis portbagajul. S-a uitat la noi foarte pătrunzător, a crezut că suntem localnici și ne-a făcut semn să trecem mai departe. A fost un moment foarte delicat, pentru că riscam să ne pomenim într-o situație extrem de neplăcută. Am ajuns la ambasadă, am rezolvat și cu șoferul. Au mai fost asemenea momente, de pildă era interzisă circulația după ora 11 noaptea. Eu mă aflam la hotelul ăsta Adon, unde am stat de vorbă cu colegii occidentali, și am observat că a trecut de ora 11. Mi-au spus colegii că nu mai am voie să plec pe stradă, gata, s-a terminat, dormi aici cu noi. Eu am zis că mă duc la hotelul meu. Am plecat de unul singur pe străzile Pragăi și aproape de Piața Vaclav văd că se apropie de mine un soldat sovietic cu arma în bandulieră. Mă oprește, se uită la mine și îmi spune, atât cât știam eu limba rusă, știi cât e ceasul? Eu mă uit și spun da, e ceasul 11, pentru că știam să spun și eu câteva cuvinte în rusă. Aaa, da, zice, și vă aflaţi pe stradă la ora asta? Ce să fac, i-am zis, m-a prins şi pe mine şi mă duc spre hotel. Era un soldat cu caracteristici asiatice, era sovietic, dar era turkmen sau, mă rog. S-a uitat la mine şi mi-a spus pajaluska, adică poftiţi, şi mi-a dat drumul şi am plecat şi am ajuns la hotel spre stupoarea recepţionerului căruia nu-i venea să creadă că cineva a putut să încalce consemnul interzicerii circulaţiei după ora 11 noaptea. Repet, soldaţii sovietici s-au purtat corespunzător, civilizat. Primiseră şi indicaţii speciale în această privinţă.

Cum a fost când v-aţi întors în ţară?
Ne-am întors cred că în prima sau a doua săptămână a lui septembrie, când nu mai avea niciun rost să mai stăm. Lucrurile se normalizaseră.

Cum aţi fost primiţi?
A existat o oarecare aureolă, eram aureolaţi de participarea la un eveniment zguduitor pe plan internaţional cum a fost ocuparea Cehoslovaciei. Lucrurile s-au estompat însă în timp, s-au normalizat. Acum, după 43 de ani, dacă te duci în Praga, eşti primit ca orice cetăţean, ca orice turist străin, nu mai e acea solidaritate, acea aureolă de om care aparţii unei ţări care a refuzat să participe la agresiune. Asta este inevitabil.

"Intrarea trupelor a cinci ţări socialiste în Cehoslovacia reprezintă o greşeală şi un grav pericol pentru pacea în Europa. Este un moment ruşinos pentru istoria mişcării socialiste.", NICOLAE CEAUŞESCU

„Un coleg britanic de la «Daily Mail» a primit de la Londra, prin telefon, înştiinţarea că «trupele sovietice au trecut Prutul şi au intrat în România». Era o frământare nemaipomenită. (...) Vine un nou telefon, de data asta liniştitor de la Londra: «Anulaţi! Ştirea nu s-a confirmat!». (...) Colegii occidentali au scos, nu ştiu de unde, câteva sticle de whisky, în cinstea celor trei ziarişti români care au scăpat de intervenţie!“

43 de ani au trecut de la celebrul discurs prin care Nicolae Ceauşescu a condamnat intervenţia trupelor sovietice în Cehoslovacia.