Marius Chivu este unul dintre cei mai activi critici literari de azi. A publicat primele cronici în 2000 în revista “România literară” şi colaborează constant la revistele “Dilema”, “Observator cultural” şi “22”. Între 2005 şi 2008 a realizat rubrici de carte la televiziunile Antena 3 („Cafeaua cu frişcă”), TVR Cultural („Se vorbeşte despre”) şi TVR 1 („Tentaţii”), iar în 2008 a realizat emisiunea „Citeşte & dă mai departe!” difuzată de TVR 1. Din 2005 este redactor-editor la revistele “Dilemateca” şi la “Dilema veche”, iar în Campania noastră, care prefaţează lectura public Provocarea ficţiunii, a propus un text în care îşi reia opiniile despre autorii tineri care atacă automatismele publicului. Textele criticilor literari prezenţi în această campanile vor fi folosite ca repere pentru selecţia prozatorilor care vor fi invitaţi pentru lectura de prezentare a literaturii române într-o capital din central Europei.

În literatura română, doar trei autori au făcut din dependenţa de droguri tema principală a romanelor lor. Alexandru Vakulovski a debutat cu romanul grunge Pizdeţ (Aula, 2001), urmat de sequel-ul Letopizdeţ (Idea, 2004), ambele cvasi-biografice şi plasate în mediul studenţesc din provincie caracterizat prin amestec etnic, atitudine anti-establishment, tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice, „aceste vize gratis la cer”. Avînd meritul de a fi inaugurat curajos la noi tema, ambele romane sînt însă primitive, schematice, reproduc superficial cultura underground şi abundă în locuri comune: femeile sînt curve şi proaste, şcoala sucks pentru că induce conformismul social, societatea manipulează, legile sînt nedrepte, statul e vinovat de tot, capitalismul e o hoţie, americanii - imperialişti ş.a.m.d., astfel că existenţialismul dependenţei chimice devine un soi de haiducie narcotică proliferatoare de clişee stîngiste în slang basa.

Noile convenţii
Dacă la basarabeanul Vakulovski, „personajele” erau - în ritm de gangsta rap mixat cu rock alternativ la casetofoanele de cămin studenţesc populat cu rakeţi - tramadolul, efedrina, glutetimidul, demetrinul ş.a., clubber-ul Dragoş Bucurenci şi-a intitulat romanul său techno cu denumirea alternativă a mult mai mondenei ketamine: RealK (Polirom, 2004). Romanul se deschide cu o convenţie romanescă de secol XVIII placată pe realitatea internautului: un clubber renunţă brusc la droguri şi îi oferă tovarăşului de tripuit jurnalul scris pe weblong unde înregistrase intermitent întreaga experienţă. Destul de neverosimil ca story şi lăsînd o senzaţie de falsă autenticitate, construit stîngaci şi neglijent, valoarea romanului este una mai degrabă educativă: conţine note de subsol „tehnice” prin care se explică jargonul narcotic (shot, sharf, pill, acid, timbre, ex, palmieri, blunt, bong ş.a.) şi dă informaţii suplimentare despre tipul şi efectul drogurilor.

Jurnalul ficţiunii
În Weekend cu mama. ControlAltDelete (RAO, 2009), Vera Ion scrie jurnalul unei fete de 18 ani internate pentru dezintoxicare la Spitalul Obregia. Un copil abandonat la un centru de plasament, problemele cu dealerii, furturile din case şi din maşini pentru procurarea şi consumul de droguri în grup, iniţierea în consumul de heroină injectabilă, toate acestea sînt elementele de decor ale unei „vieţi megafutute”, detaliile unei incursiuni de mediu într-o rezervaţie de „zombies” tripaţi în care prietenii se pierd şi se şterg printr-un simplu ControlAltDelete al voinţei. Tripurile şi sevrajul sînt doar menţionate undeva pe fundal, fapt care menţine acest roman al dependenţei şi al derivei narcotice la un nivel prea puţin autentic: exclusiv realist, preponderent epic şi comun reflexiv. Posibilele cauze ale consumului de narcotice - familia disfuncţională, anturajul, nefericirea în dragoste – sînt prea la vedere, iar motivaţia e minimală. Pentru o mărturie dramatică a celei mai puternice formă de dependenţă, povestea nu are nimic angoasant sau disturbator.

Relaţii narative
În romanul ultimului venit în această categorie, Andrei Ruse - Dilăr pentru o zi, (Polirom, 2011), acţiunea e doar plasată în mediile consumatorilor de droguri, protagonist fiind anchetatorul. (La fel se întîmpla şi cu Radu Paraschivescu, cel care, de fapt, a debutat tema, în romanul Balul fantomelor din 2000, dar în cheie parodică, satirizînd politicile şi stilistica ONG-urilor antidrog din anii`90.)
Aş fi curios dacă, în aceste cazuri, tema este mai importantă decît realizarea literară şi, mai ales, cine este publicul acestor romane: de ce le citeşte, ce aşteptări şi ce nevoi de lectură îşi satisface. De aici încep discuţiile. Căci, ca şi sexul, drogurile sînt o temă literară tricky şi, prin asta, extrem de dificilă: incită, e spectaculoasă şi îţi dă iluzia unor zone nelimitate de explorat. Numai că între droguri şi literatură nu există vreo relaţie de dependenţă, şi nu experienţa este cea care face diferenţa valorii. De aceea, marile cărţi de acest gen sînt extrem de puţine. Deşi se scrie încă din 1953 cînd William S. Burroughs, acel 2-Pac al beatnicilor, debuta cu romanul Junky: „Marfa îţi ia tot şi nu îţi dă nimic, în afară de asigurarea împotriva sevrajului”.

(intertitlurile aparţin redacţiei)