Criticul literar Nicolae Bârna a fost invitat de redacţia ziarului ring să ne ofere o privire personală asupra liniilor de forţă care s-au remarcat în ultimele două decenii în proza din România.

Perioada recentă, pe care o luăm de regulă în considerare la contemplarea retrospectivă a evoluţiilor literare, respectiv cea postdecembristă, a devenit, pe nesimţite, prin trecerea anilor, destul de consistentă, ba chiar impunătoare: cuprinde mai bine de două decenii, depăşind deja, ca amploare, faimoasa perioadă interbelică (care, văzută de departe şi mitificată de tradiţie, ni se pare, nu ştiu cum, „mai lungă“ şi mai importantă…). Două decenii care, în ce priveşte literatura, respectiv proza, de care ne ocupăm, a parcurs câteva etape pe care poate că le putem aproxima astăzi, retrospectiv, chiar dacă pe parcurs vor fi fost mai greu sesizabile. În orice caz, prima etapă, care a durat vreo cinci ani, a fost una de secetă, de „suspendare“ şi confuzie : s-a vădit o (aparentă) pauză în producţia prozastică, consecinţă, fără îndoială, a „contextului istoric“. Se părea că totul se cerea redefinit: de la rostul şi rolul literaturii, până la zămislirea ei concretă, viziunea şi scriitura, procedeele şi tematica etc. Însă, după un oarecare moment de descumpănire şi de expectativă – e un „moment“ observabil de regulă, în producţia literară, la prăbuşirea unei dictaturi: la noi a durat câţiva ani buni, vreo patru-cinci, poate şase… – , literatura noastră a cunoscut, sub toate raporturile, şi la nivelul creaţiei, şi la cel al circulaţiei şi al „rolului“ ei în societate, o (aparentă ?) normalizare. O (re)intrare în normal. (Bun, se poate obiecta la această părere lansând cunoscuta întrebare: „care normalitate ?“, ori, mai agresiv: „ce-i aia, normalitate ?“, ştiut fiind că în orice moment şi în orice loc, „normal“ înseamnă altceva decât altădată sau altundeva… Ei, să zicem că ne raportăm la ceea ce se poate numi „normalitatea“ existenţei literaturii în ţări europene democratice din ziua de azi. Dispariţia „comunismului“, respectiv a regimului totalitar care s-a menţinut la putere din 1948 până în 1989, a adus după sine – cine n-o ştie ? – dispariţia cenzurii politice de stat şi a imixtiunii politicului, susţinută prin coerciţie, în literatură. Libertatea obţinută sub acest raport a fost şi continuă să fie totală. Lucru, bineînţeles, extrem de important Ori, în orice caz, care pare extrem de important acelora dintre noi care au mai apucat şi vechile rânduieli: timpul trece repede, şi probabil că pentru cei foarte tineri importanţa extraordinară a libertăţii de exprimare e, fără îndoială, o certitudine, dar o certitudine dobândită prin intelect, prin studiu şi informare livrescă, fără să fie gustată, ca să zicem aşa, „visceral“, cu euforia potolită şi persistentă pe care o dă perceperea dimensiunilor unei descătuşări precum cea în chestiune. Acum, că există şi azi imixtiuni ale politicului în literatură – exercitate prin pârghii subtile, prin şantaje şi condiţionări inaparente, prin manipulări delicate –, că există poate că zeci şi zeci de nuanţe de autocenzură în ultimă analiză reductibilă la politic, asta e cu totul altceva: e ceva „normal“, face parte din peisajul oricărei literaturi funcţionând în democraţie… Nu insist.) Şi producţia prozastică a „redemarat“, la cote atât cantitative, cât şi valorice, destul de înalte, de prin 1995. Diversitatea şi dinamismul, „fluiditatea“ formulelor şi canoanelor, „pluralismul“ tematic şi estetic sunt definitorii pentru producţia romanescă din perioada recentă.

Carnavalul literar
Se observă, în acelaşi timp, o foarte clară tendinţă a literarului de a-şi păstra specificul (în condiţiile concurenţei agresive exercitate de jurnalistică, de para-literatură, de divertismentul mediatic etc.), şi toate aceste noi direcţii – din care unele sunt (aparente) „întoarceri“ la formule ceva mai vechi – se manifestă, inevitabil, cu recurs la cuceririle, în materie de rafinament tehnic ( şi nu numai „tehnic“) al direcţiilor novatoare din perioadele imediat anterioare. Autentismul, minimalismul şi „noul realism“ sunt, de fapt, îmbinate cu experimentalismul. „Ruptura“ faţă de optzecism ( în fond, şi el „autentist“ şi aplecat spre „observarea cotidianului“) nu e, la urma urmei, chiar atât de radicală pe cât se pretinde.
Postmodernismul, cel mult discutat şi în fel şi chip definit – şi în care, se pare, suntem definitiv, ori măcar până una-alta, instalaţi, ori, cine ştie, poate doar „vrem“ să ne simţim ori să ne proclamăm instalaţi !… – , privilegiază revizitările şi reiterările (amendate), aşa că mai toate aceste „redescoperiri“ sau „întoarceri“ pot fi regrupate sub o „umbrelă“ teoretică aşa-zicând prestigioasă.
Tot postmodernismul favorizează, între altele, cultivarea paroxistică a carnavalescului, fabulosului, ludicului, apocalipticului, fantasmagoricului, grotescului, „neverosimilului“ şi catastrofalului, operează – în chip polemic, faţă cu „coduri“ rigidizat-conservatoare – cu hiperbolizarea „măruntului“ ori cu bagatelizarea „măreţului“ şi a „importantului“, recurge substanţial la deriziunea tragică ori la tragismul derizoriu. Printr-un apel substanţial la astfel de ingrediente ori registre, s-a înfiripat şi la noi, în aceste ultime două decenii, şi chiar a înregistrat un moment de oarecare strălucire, „marele“ roman postmodernist apocaliptic, eshatologic, milenarist, clădit prin recurs la motivele ori „miturile“ enigmei, conspiraţiei oculte, catastrofei etc., roman „pynchonian“, cu obiective ambiţioase, vizând în fond sondarea rosturilor ultime ale existentului şi propunând o revelaţie majoră, un fel de „mântuire“ literară. Câteva din cele mai remarcabile apariţii prin care s-a vădit acest gen de roman se cuvine să fie menţionate. Iată aşadar câteva titluri ilustrative, dintr-o listă fără îndoială deschisă: cele câteva volume – apărute până acum – ale ciclului de şapte romane promis de Daniel Bănulescu (respectiv Te pup în fund, Conducător iubit ! şi, mai ales, Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti), Orbitor (trei volume) de Mircea Cărtărescu, Hotel Europa, Pont des Arts şi Maramureş de Dumitru Ţepeneag, Trandafirul tăcerii depline de G. Cuşnarencu, Domnul clipei de Dan Stanca, De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii de Gheorghe Iova, Povestea Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu, Anotimpuri de trecere de Cătălin Ţîrlea, Saludos şi Sigma, de Alexandru Ecovoiu, Vestitorul, de Dan Perşa, Crima din magazinul „Harmonia Mundi“, de Hanibal Stănciulescu, Trup şi suflet. Romanul-basm de Liviu Ioan Stoiciu, Textele de la Monte Negro de Octavian Soviany (ş.a.m.d., lista rămânând fără îndoială deschisă).
Toate aceste cărţi propun – în chipuri şi în grade diferite, evident – apocalipse ori cosmogonii derizorii, eshatologii carnavalizate, succedanee de mântuire. Ele nu sunt reductibile la fantasticul „tradiţional”, nici la fabulosul „clasic“, nici la alegoricul propriu-zis (deşi insidii din toate acestea există). Nu sunt, în nici un fel, romane „realiste“, şi nici romane-parabolă „obişnuite“ nu sunt. Ţin, în grade diferite, de o formulă în care ambiguitatea şi veracitatea, incredibilul şi autenticul, simbolicul şi documentarul, visarea şi concreteţea frustă dialoghează neîntrerupt, cu rezultate seducătoare. Nu putem, încă, şti dacă ea s-a „epuizat“ sau dacă nu ne rezervă noi surprize îmbucurătoare. În ultimi şapte-opt ani, filonul pare, totuşi, să înregistreze un oarecare declin, cedând prim-planul scenei prozastice altor orientări ori moduri de abordare.
Observăm, pe de altă parte, că mare parte din operele prozastice recente sunt, în chip marcat, „angajate“. Nu e vorba însă de o angajare îngust politico-ideologică ci de o angajare existenţială, „filozofică“, morală şi civică. Pe care scriitorii o afirmă rămânând foarte grijulii, totuşi, în ceea ce priveşte marcarea statutului literar al operelor lor.

Continuitate şi rupturi
Orice comparare a situaţiei actuale a romanului românesc la cea din anii de dinainte de 1989 nu se poate face decât examinând totul sub dublul raport al continuităţii şi rupturii. Constatarea care se impune e cea la care, de fapt, ne-am fi putut aştepta: nu se poate vorbi de o ruptură absolută, dar nici de o continuitate lină, fără hopuri. Noutăţile sunt sensibile şi frapante, pe toate planurile, evident.
Una dintre trăsăturile hotărât noi, pe lângă susmenţionata (şi fertila, după cum s-a văzut) tentaţie „pynchoniană“, ar fi acel autentism „de modă nouă“ (cu diferitele ale variante: minimalistă, neo-expresionistă, neo-naturalistă etc.), de care am mai vorbit. Observabil tot mai des în proza scurtă, dar şi pe tărâmul romanului, cultivând o „autenticitate“ şi o „directeţe“ fără hotare, repudiind (cel puţin în aparenţă, într-o primă instanţă) ambiţiile generalizant-„ontologice“, acest experienţialism (afectat ?) frust pare focalizat asupra individului ori a sferei „privatului“. Sub raport „tematic“, el privilegiază zone altădată neglijate ori evitate, se concentrează de pildă asupra unor detalii derizorii ori ultra-banale, bizare ori semnificativ „nesemnificative“ ale vieţii de toate zilele, ori procedează (cu oarecare aplicaţiune uneori, cu o consecvenţă programatică) la bifarea unor (foste, până nu de mult) tabu-uri tematice, explorând intimitatea extremă, sexualitatea (cu toate avatarurile ei), dar şi sărăcia, delicvenţa, mediile aşa-zis „marginale“, lipsa de perspective de inserţie socială etc. Rezultă din toate acestea, o literatură sumbră, scrâşnită, tristă şi pesimistă, deseori tapajos revoltată („revoltată“ nu contra unui regim politic, ci împotriva stării lumii actuale…), obstinat „rebelă“, alteori resemnat-amuzată, persiflantă fără „miză“ explicită (de fapt, întemeiată pe un adevărat maximalism, dacă nu fundamentalism, moral, de regulă tăinuit din decenţă). „Deprimismul“ ori „decepţionismul“ din proza actuală – mai ales a autorilor mai tineri – e susţinut de o frondă difuz justiţiară, de un fel de mesianism al depresiei jubilative.
Şi-a făcu loc în chip tot mai substanţial, în scrierile prozatorilor „onorabili“ (adică, vreau să zic, nu al confecţionerilor de naraţiuni deliberat „para-literare“ şi „comerciale“, aceştia fiind de altfel mult, mult mai puţini decât ne-am fi putut aştepta : necesarul de „producţiuni“ în materie a fost satisfăcut mulţumitor din import, prin traduceri…), recursul – selectiv, dar nu neapărat „viclean“ – la reţetarul, ingredientele şi „trucurile“ romanului „popular“, de acţiune, aventuros ori sentimental etc. E de prisos să subliniez firescul procedării, în contextul actual. Valoarea estetică a rezultatelor diferă enorm, de la caz la caz, dar nu insist acum asupra chestiunii.

Coexistenţe narative
Coexistă aşadar, în proza noastră de azi – şi spunând „proză“, vizăm prioritar romanul – , „marele“ roman postmodernist, care nu caută să ofere o „explicare“ a lumii, ci oferă „modèle“ alternative ( romanul-parabolă din ultimii ani putând fi perceput ca o versiune mai „blândă“ şi relativ mai conservatoare a acestuia), cel intimist ori „autentist“, experienţialist, aplecat asupra intimităţii şi corporalităţii, dar şi cel aparţinător unui „nou“ realism, eventual altoit cu componente ale romanului de succes popular. Nu sunt acestea singurele „formule“, desigur, şi, de altfel, chiar între ele delimitarea e uneori anevoioasă, incertă ori negociabilă. Coexistenţa e mai mult ori mai puţin „paşnică“, în pofida eventualelor scăpărări polemice. Sumedenie de „cazuri particulare“, intermediare ori mixte, combină, în proporţii variabile (şi cu rezultate de asemenea variabile, sub raportul realizării), diversele „tendinţe“ la ordinea zilei. Unii scriitori de elită le adună pe toate, cu mare brio, într-o singură carte (cum au făcut-o, de pildă, Mircea Cărtărescu, în Orbitor, ori Gheorghe Crăciun , în Pupa russa, şi nu numai ei…).
„Noile“ formule de realizare a ficţiunii par a fi, deseori, resuscitări amendate ale unora cunoscute. Bineînţeles că resuscitarea nu e una „naivă“, ci săvârşită cum grano salis, viabilizată prin aplicarea „pedalei“ ironice a unui rafinament indelebil, remanent din etapele imediat anterioare. Se poate însă deseori vorbi de un „nou“ realism, de un „nou“ expresionism, de un „nou“ naturalism. Unii tineri scriitori „redescoperă“ minimalismul ori experienţa „tinerilor furioşi“ (mai bine: „mânioşi“ ) britanici din anii ’50 (formulă a căror mai vechi încercări de manifestare la noi au fost prigonite de oficialitatea totalitară, ca „pesimiste“ şi „ne-mobilizatoare“). Se poate spune că mai degrabă decât la revoluţionări radicale (posibile, oare ?) asistăm la restabiliri de continuităţi, la „reînnodări“. Neo-autentismul, intimismul, mizerabilismul, neo-expresionismul, „exotismul social“, dar şi „noul realism“ au putut ocupa fulgurant şi caleidoscopic prim-planul scenei prozastice, şi, favorizate şi de un factor superior-„comercial“, concizia şi minimalismul au avut tot mai multă trecere. Energiile prozei au fost ocupate să bifeze un „dosar“ neglijat multă vreme, cel al intimismului necenzurat şi total, al erotismului etc. Peisajul e în mişcare, orientări noi îşi fac loc cu aparentă discreţie, dar cu fermă autoritate, precum un neo-postmodernism mai „potolit“ (în genul celui mai bun Julian Barnes, să zicem…), întruchipat în cărţi ale unor Petre Cimpoeşu (Christina domestica sau Vânătorii de suflete), Nichita Danilov (Maşa şi extraterestrul), Filip Florian (Degete mici), ori cvasi-neo-onirismul „senzaţionalist“ al romanelor Dorei Pavel.
Pe de altă parte, se vădesc şi ralieri novatoare la panoplia genurilor şi „nişelor“ acreditate în literatura universală, în special în ea anglo-saxonă, şi mai demult absente în peisajul nostru prozastic: astfel, dacă am avut şi în trecut o literatură SF, şi îi constatăm revitalizarea şi evoluţia pe coordonate noi în anii din urmă, avem, acum, şi o proză fantasy, şi încă de bună calitate (romanul Teodosie cel Mic, de Răzvan Rădulescu, fiind probabil întruchiparea ei cea mai pilduitoare).

Exerciţiu de admiraţie
Sub raportul valoric, fără să ne „îmbătăm“ iresponsabil de niscai narcisism literar-naţional, trebuie să recunoaştem că nu ducem lipsă de cărţi „de raftul întâi“, opere remarcabile, admirabile sub toate raporturile, importante efectiv (s-ar putea menţiona ― dintre apariţiile din ultimii aproximativ zece-cincisprezece ani — Vestitorul, de Maramureş, de Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, de Pupa russa, de Degete mici, de Textele de la Monte Negro, de Asediul Vienei, de Maşa şi extraterestrul, de Cristina domestica, de Cine adoarme ultimul, de Fantoma din moară şi poate de altele câteva, nu prea multe, dar nici cu totul puţine, cam de acelaşi calibru). De mai bine de un deceniu, de la mai vechile Orbitor (I. Aripa stângă), Hotel Europa sau Povestea marelui Brigand şi până la mai recentele Pupa russa, Degete mici, Agata murind, Teodosie cel Mic, Luminare ori Asediul Vienei, an de an, câteva cărţi – de altfel, cât se poate de diferite între ele în felurite privinţe, prin vârsta şi antecedentele autorilor, prin formulele estetice cărora li se subsumează ş.a.m.d. – vin să demonstreze ceea ce, de altfel, n-ar fi trebuit să fie greu de bănuit. Şi anume că literatura mare, în pofida prohodului prelungit care i se tot cântă de mult, rămâne pe poziţii, lucru pe care e foarte probabil că-l va face multă, multă vreme de acum înainte, mult mai multă decât sunt dispuşi să conceadă promotorii unor prognoze mai degrabă simpliste decât efectiv atente la tendinţele în curs de manifestare.
Noul micro-canon, în curs de consolidare în ultimii câţiva ani, cel al unui postmodernism (dacă vreţi!) mai „potolit“, să zicem că în genul lui Julian Barnes, ilustrat de excelente romane ale unor Petru Cimpoeşu, Filip Florian, Bogdan Popescu (Cine adoarme ultimul), Horia Ursu (Asediul Vienei), Dan Perşa (Cărţile vieţii) pare să ocupe cu succes prim-planul în perspectivă imediată, în defavoarea postmodernismului flamboyant, „apocaliptic“ şi… „orbitor“, al cărui vârf de lance şi pisc valoric a fost – şi rămâne – fără tăgadă ORBITOR. Aripa stângă. Totuşi, nici acesta nu este nici omogen şi dogmatic, şi nici în mod indiscutabil „dominant“, fiindcă nu toate cărţile efectiv remarcabile şi importante care apar i se subsumează „automat“ , destule ţinând de alte orientări ori viziuni, uneori aparent „tradiţionale“, alteori cu totul originale (câteva exemple recente, oarecum la întâmplare: Fantoma din moară, de Doina Ruşti, Acasă, pe câmpia Armaghedonului, de Marta Petreu, Când ne vom întoarce, de Radu Mareş).
În orice caz, se cuvine să fie consemnate câteva particularităţi ale prozei, în evoluţia ei postdecembristă, particularităţi de altfel nu tocmai surprinzătoare: spre deosebire de poezie, care a fost terenul de manifestare al unor provocări inter-generaţioniste, al apariţiei dacă nu propriu-zis al unor noi curente, atunci al unor şcoli ori grupări literare destul de clar constituite, dotate cu manifeste, strategii de grup şi spirit de echipă, şi, pe de altă parte, a fost „revoluţionată“ de foarte tineri autori, proza a rămas ― dincolo, bineînţeles, de evidenta existenţă a unor afinităţi şi convergenţe, a unor „familii de spirite“, în rândul prozatorilor ― tărâmul de manifestare a unui nelimitat „pluralism“ literar, şi, pe de altă parte, a fost înnoită, cu opere valoroase, mai ales de autori ceva mai vârstnici (tineri, desigur, unii dintre ei, dar, cu rarisime excepţii, nu foarte-foarte tineri, ceea ce confirmă o mai veche constatare a observatorilor fenomenului literar: excelenţa şi afirmarea deplină, în proză, reclamă o oarecare „maturizare“).
Nicolae Bârna
 

(titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)