Vedeta ştirilor de noapte de la ProTV se implică, de câţiva ani, în acţiuni caritabile şi a învăţat să trăiască echilibrat şi frumos gândind pozitiv şi înconjurându-se de oameni de succes.

De câţiva ani te implici în acţiuni caritabile. Cum a început totul? De unde această dorinţă?
Sunt în această clipă circa 40.000 de copii abandonaţi în România şi la fiecare şase ore încă un copil este părăsit într-o maternitate. 12.000 de copii din România trăiesc în 2011, zeci sau chiar sute laolaltă, în centre în care copilăria se scurge ca o perpetuă internare. Fără noţiunea de casă, de cămin cu tot ce presupune acest lucru în afară de un adăpost. Care ajung tineri ce nu au aprins niciodată un aragaz, nu ştiu să-şi facă un ou, să perforeze un bilet de tramvai, copii care nu doar n-au deprins minimele abilităţi să se descurce în viaţă, dar “au fost antrenaţi” în permanenţă să nu se ataşeze de nimeni şi de nimic. Mutaţi dintr-un centru în altul, lăsaţi în grija statului, care “stat” îi hrăneşte, îi îmbracă, dar nu ştie ce au pe suflet sau dacă îi doare stomacul sau dacă s-au julit la picior. Acestea sunt motivele mele. Sunt, cu tot ce-mi stă în putere şi cu toate lucrurile pe care eu mă pricep să le fac, în special în zona comunicării, alături de Fundaţia HHC România, care are un rol crucial în închiderea vechilor instituţii de tip mamut în care sunt adăpostiţi copiii abandonaţi şi mutarea lor în medii cât mai apropiate de o familie adevărată. Dar şi în prevenirea abandonului copiilor, la noi în ţară, reintegrarea lor în familiile naturale şi multe alte forme de sprijin pentru familii în dificultate.

„Îi tratez pe oameni cu atât respect cât vreau să şi primesc”
Eşti o persoană plină de viaţă şi mai mereu pozitivă. De când ai învăţat să te bucuri de absolut tot ce oferă viaţa?
Nu ştiu precis cât vine din structura mea, din felul în care m-am construit, în care m-a influenţat destinul meu, din felul în care m-au educat părinţii. De la ei am învăţat să fiu încrezătoare, independentă, generoasă, să-i tratez pe oameni cu atât respect cât vreau să şi primesc, să preţuiesc viaţa, să fac lucrurile temeinic, să visez, să râd, să mă bucur de ce am. Mă influenţează spre încredere şi optimism şi prietenii mei, oamenii care şi-au clădit singuri destine frumoase şi se bucură de ele. Viaţa poate să fie foarte frumoasă atunci când ştii unde să-ţi pui ţintele şi cum să ajungi la ele, când ai noroc de oameni buni în preajmă şi când preţuieşti mai mult decât maşina luată în leasing sau cât de mare e plasma pe care ţi-o poţi cumpăra.

La un nivel foarte intim, interior, trec ca orice om prin toate stările posibile, viaţa are din toate, dar cred că fiecare dintre noi suntem mai ales cum gândim, aşa că alung departe de mine văicăreala, autolamentarea sau gândurile urâte. Nu cred că poţi să trăieşti frumos, împăcat, să zâmbeşti adevărat, din suflet, altfel decât iubind. Aşa că sunt atentă la orice motiv care îmi oferă ceva „de iubit”.

Faptul ca ţi-ai pierdut mama crezi că te-a apropiat mai mult de spiritualitate?
Am o structură mai autoanalitică, dintotdeauna am avut întrebări despre ce e important, bine, rău, frumos, urât. S-au întâmplat multe schimbări în mine şi la acel cataclism, e normal să fie aşa. Aş fi preferat să nu mi se întâmple, să înţeleg altfel lecţia asta.

Spuneai într-un interviu că acum dacă ai pierde ceva nu ţi-ar mai fi atât de greu. Cum ai scăpat de ataşamente?
Se întâmplă, pur şi simplu, să nu mai simţi niciun regret dacă pierzi un stilou, o bijuterie sau când se sparge ceva în casă. Te gândeşti imediat: „Şi ce dacă?! Asta putem oricând să înlocuim”.

„Un mare secret: munceşte în draci!”
Acum prezinţi ştirile. Nu ţi-e dor de reportajele pe care le realizai la începutul carierei sale?
Chiar acum, pentru 1 Decembrie, am făcut portretul actriţei Ofelia Popii, cea poreclită de colegii din teatru “Madam Bulandra”. Are deja două premii UNITER pentru cea mai bună actriţă, unul de interpretare la Festivalul de la Edinburgh şi s-a impus definitiv ca un mare talent al teatrului românesc odată cu rolul Mefisto, în Faust-ul lui Silviu Purcărete. E clar modelul de româncă extrem de înzestrată, dar la care am mai descoperit şi un mare secret: munceşte în draci! Repetă şi 20, 30 de ore încontinuu, joacă simultan în atâtea piese încât le-a pierdut numărătoarea, îşi vede cu înverşunare de drumul ei, respiră teatru. Ofelia e un spectacol în sine. Privită, admirată, tachinată de cei cu care am surprins-o, se lasă vrăjită de personajele ale căror vieţi le trăieşte. Apropiaţii ei mi-au spus că trebuie domolită, să nu facă explozie. Dar tot ei recunosc că e aur pur, că trebuie să ne mândrim că e de-a noastră. Aşa cum ea declară că ne iubeşte pe noi. Iubeşte omul, românul “ţărişoara asta”, cu o dragoste “duioasă”. Le-am cunoscut şi pe cele patru românce campioane mondiale doi ani la rând la scrimă. Ana, Simona, Anca şi Loredana m-au introdus în lumea lor de luptătoare, cu ore lungi de antrenamente, cu o viaţă dedicată de mici sportului. Agile ca nişte feline, uneori blânde ca nişte pisici, alteori în atac de pantere, cu mentalitate de campioane care ştiu că pe planşă trebuie să învingă, fetele mi-au arătat că iubesc România până la lacrimi, de la copacii din faţa blocului până la steagul care se ridică pentru ele. Fetele s-au dat jos de pe podium atunci când le-a fost pus imnul greşit, “Trei culori”. Dar asta doar simbolic. Sunt de fapt sus, cel mai sus pe podium, pentru România! Aşa că, iată, fac în continuare şi reportaje, desigur că nu în ritmul în care făceam când eram reporter.

Când erai mică ce îţi doreai să ajungi?
Au fost diverse etape. Pentru că am avut o bunică bolnavă, care s-a chinut ani buni în pat, mult timp spuneam că vreau să devin medic, să o pot face bine pe ea. M-am mai visat mai târziu ghid turistic, să colind lumea. Ce mă bucur este că am ales cea mai potrivită profesie pentru mine. Călătoresc, descopăr oameni interesanţi, îmi satisfac nevoia de a înţelege cât mai multe variante de viaţă.

Ce reprezintă pentru tine 1 Decembrie?
E ziua în care trebuie să ne amintim de ce iubim România, atunci când o iubim şi de ce nu o iubim, uneori. Ce putem noi să facem, în afară să ne plângem. Personal, an de an, am căutat exemple de români cu care putem să ne mândrim şi le-am arătat poveştile la Ştirile ProTV. Oameni care cred, pot, fac. Aşa cum suntem şi noi, cei din ProTV. Şi cum e şi sărbătoarea noastră, seara, petrec alături de colegii mei.

Spune-mi o emisiune de la ProTV care îţi place foarte tare şi de ce?
România, te iubesc pentru felul în care reuşesc colegii mei să surprindă şi să arate o Românie aşa cum e ea într-adevăr, într-un exemplu de jurnalism de calitate, Apropo TV pentru umor şi Vocea României pentru spectacol.

ProTV sărbătoreşte 16 ani. Cum va fi pentru tine această sărbătoare?
Pentru mine şi pentru toţi colegii de la ştiri care facem reportaje pentru această zi, Paula Herlo, Alex Dima şi Anca Năstase, e întâi de toate momentul în care intră pe post reportajele pregătitie de noi special pentru această zi. E un bun prilej să găsim chiar noi prin aceste poveşti motive pentru care să iubim Romania.

Ce planuri ai pentru Sărbătorile de Iarnă?
În zilele de Crăciun, voi prezenta împreună cu Cristian Leonte Ştirile de la ora 19.00, aşa că-mi invit familia la mine, la Bucureşti, apoi sper să-mi iau o scurtă vacanţă într-un loc în care n-am mai fost. Nu e încă nimic bătut în cuie, abia după momentul 1 Decembrie reuşesc să mă gândesc la Sărbători, aşa se întâmplă în fiecare an.