În decembrie 1989, Timişoara a reprezentat portstindardul speranţei românilor în libertate şi democraţie. Desăvârşirea revoluţiei începute în oraşul de pe Bega depindea însă de Bucureşti. Aici trebuia să se hotărască totul. Mitingul comandat de Ceauşescu pe 21 decembrie a fost decizia care l-a condamnat la dispariţie şi a prefigurat căderea comunismului în România. Din acel moment, timpul nu a mai avut răbdare. Baricada de la Inter a fost consecinţa firească a desfăşurării unor evenimente la al căror dramatism a participat şi fostul prim-ministru Petre Roman.

Domnule Roman, în ziua de 21 decembrie 1989 au fost trase clopotele Bisericii Colţea. Ar putea fi numit acest lăcaş de cult Biserica Revoluţiei?
Ar putea fi numită Biserica Revoluţiei sau ar putea fi numită, ca să fie corect, Biserica Scânteii de Speranţă. Asta deoarece baricada a fost scânteia speranţei. Cine ar fi crezut, când noi eram la baricadă, când puţin înainte de miezul nopţii s-a tras asupra noastră şi au murit atâţia oameni, că a doua zi regimul Ceauşescu se va prăbuşi şi va dispărea? Nimeni! Şi totuşi aşa a fost! Această dezlegare dumnezeiască a istoriei, că nu pot să-i zic altfel, ar trebui să ne dea speranţă întotdeauna.

„Revoluţia a fost un miracol”
Se poate spune că a fost un miracol?
A fost, de fapt, un miracol! Deus ex machina! Dumnezeu de pe maşinăria lui aceea dumnezeiască, pentru că noi, cât eram acolo la baricadă, ziceam: «Rezistăm orice ar fi!». Dar mai departe de atât nu ne imaginam. Cine ar fi crezut? Nimeni n-ar fi crezut! Şi totuşi asta s-a întâmplat!

Cum vă explicaţi că la baricadă a rămas un număr atât de mic de oameni?
Este un adevăr şi anume că noi, la baricadă, nu am fost niciodată foarte mulţi. Pe baricadă am fost 120-130 de oameni, nu mai mulţi. Şi noi ne tot rugam, chemam oamenii, veniţi cu noi, veniţi cu noi, dar era frica aia, frica, ştii, cum a spus foarte frumos un mare poet rus, Evgheni Evtuşenko: „Între noi şi oameni erau vreo 15 metri pavaţi cu frică, pavaţi cu un strat gros de frică”.

„Până acasă am trecut de şapte cordoane de militari”
Ce aţi făcut imediat după ce baricada a fost spartă?
În momentul când s-a tras şi am fugit cât m-au ţinut puterile – pentru că puteam să fiu eu cel căzut, mort acolo –, a început să-mi fie frică. După ce am trecut prin spatele Arhitecturii şi am intrat prin pasaj, de fapt până să intru în pasaj, mă gândeam: „Acum o să mă trezesc cu nişte militari, cu nişte securişti, cu nişte miliţieni, ce-or fi, care au să mă prindă. Unde să fug?”.

Şi ce s-a întâmplat mai departe?
Toată zona era încercuită, şi atunci am luat-o prin pasajul care iese în Calea Victoriei. Am trecut, la intrarea în pasaj, de un cordon de militari, apoi, la ieşire, de încă un cordon. Am luat-o în jos, pe unde este B1TV acum, pe urmă prin faţa Palatului, unde era încă un cordon. Până am ajuns acasă au fost vreo şapte cordoane de militari, care nu au reacţionat în niciun fel. Pe urmă m-am gândit: „Dar de ce n-au încercat să mă omoare?”. După aceea mi-am dat seama: toate cordoanele alea de militari erau făcute din recruţi. Erau soldaţi în termen! Păi, ăştia aveau curajul să tragă? Deci în felul acesta am scăpat.

„Care veniţi cu mine?”
Aţi ajuns, aşadar, acasă, v-aţi schimbat de haine, după care aţi plecat din nou...
M-am spălat şi m-am culcat, pentru că era deja 12 şi ceva. Pe la cinci dimineaţa m-am sculat şi am plecat la Politehnică. Eu eram atunci şeful catedrei de Hidraulică. La 7 şi ceva au ajuns acolo şi colegii mei. Nu mai erau studenţi în Politehnică, pentru că fuseseră trimişi acasă. Le-am povestit colegilor ce se întâmplase în noaptea precedentă. „Dom’le, cum, aşa, au tras?”, m-au întrebat. Între timp a venit un coleg care locuia în zona Universităţii şi a spus: „Ştiţi ce se întâmplă la baricadă? Azi-dimineaţă, până pe la 4-5, au venit nişte maşini şi au spălat sângele pe-acolo!”. Atunci le-am zis: „Dom’le, uite, vedeţi că a început să curgă lumea înspre centru. Care veniţi cu mine?”. Au venit vreo 16, ceea ce totuşi era destul de mult.

„Mă Petrică, nu te duce, că te împuşcă ăştia!”
Aţi avut şi o oarecare opoziţie atunci din partea unor profesori...
Aaa, nu profesori! Erau decanul şi secretarul de partid. În ce priveşte decanul, era o doamnă care, mă rog, era omul regimului. Dar secretarul de partid îmi era un fel de prieten, să spunem aşa, un om apropiat. El mi-a zis: „Mă Petrică, mă, nu te duce, că te împuşcă ăştia, te omoară!”. „Mă, am zis, voi pierdeţi ocazia să fiţi oameni, măi!”. În fine! Aşa s-a scris istoria lui 22 decembrie.