Astăzi este cunoscută drept Calea Victoriei, denumire dată în urma izbânzii trupelor române din timpul Războiului de Independenţă (1877-1878). Istoria acestei „uliţe” celebre, despre care s-a spus că va exista cât or fi Bucureştii, începe în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, care şi-a tras cale către palatul lui de la Mogoşoaia.

Privind ceva mai în urmă, înainte de urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu, istoria spune că „tot locul mărginit de bulevarde la nord, de strada Colţei la răsărit, de Dâmboviţa la miazăzi, de strada Domniţa Anastasia la apus (...) era stăpânit de o singură fiinţă, o femeie bătrână: Ilinca Cantacuzino, marea postelniceasă”. Căsătorită cu primul Cantacuzino venit în ţară, marea doamnă, ultima descendentă a neamului Basarabilor, a avut 12 copii, şase băieţi şi şase fete. La moartea ei, survenită pe 2 martie 1687, toată averea a fost împărţită între cei 12 copii. Cea mai tânără dintre fetele Ilincăi Cantacuzino, Stanca, este mama viitorului domnitor Constantin Brâncoveanu.

Brâncoveanu „trage sfoară” spre Mogoşoaia
Un an după moartea postelnicesei, Constantin Brâncoveanu urcă pe tronul Ţării Româneşti. Proaspătului domnitor, care avea o fire practică şi era deopotrivă un bun om de afaceri, îi vine ideea deschiderii unei uliţe care să lege palatul lui din Bucureşti cu castelul de la Mogoşoaia. Exista însă un inconvenient: planurile uliţei prevedeau trecerea prin toate proprietăţile rudelor sale. Punctul de plecare era casa domnitorului „de lângă gârlă”, unde azi se află blocul turn de la Operetă, fost „Gioconda”, construcţie ridicată pe fundaţiile a ceea ce trebuia să fie Palatul Senatului României (în Piaţa Naţiunile Unite). Domnitorul „pune sfoară drept spre Mogoşoaia”, fără să ţină cont de proprietăţile care îi stăteau în cale.

Proprietăţile, tăiate în două de noua uliţă
Uliţa nouă a tăiat în primul rând Mahalaua Scorţarului, „zonă limitrofă apei Dâmboviţei şi marilor hanuri din apropiere”. A mers apoi prin proprietăţile mătuşii Brâncoveanului, Doamna Maria, văduva lui Şerban Vodă Cantacuzino, care erau situate în perimetrul format de intersecţiile Căii Victoriei cu bulevardele Elisabeta şi Carol I. „Tăietura” a mers mai departe prin „locurile Bălăceanului, văr bun şi cel mai duşmănit dintre duşmanii lui Brâncoveanu”, ca să treacă şi prin terenurile Zlătarilor de pe lângă lăcaşul cu acelaşi nume, şi dincolo de mahalaua Sărindarilor, aflată în zona dintre Calea Victoriei, bulevardul Elisabeta, strada Brezoianu şi Sărindar.

„Acest drum nou s-a născut şerpuit”
Începuturile Podului Mogoşoaiei sunt marcate de un oarecare provizorat, strada care urma să fie cea mai reprezentativă pentru Bucureşti fiind destul de neîmplinită atât din punct de vedere urbanistic, cât şi estetic. „Acest drum nou s-a născut şerpuit, spre ciuda «edililor» şi «urbaniştilor». Dar n-au ce-i face, el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal e uscat, în vale e baltă –, şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, merg la vale. Şi râpa era mult mai repede pe vremuri”, spune Gheorghe Crutzescu în cartea „Podul Mogoşoaiei”.

De la „podul de lemn” la piatra cubică
Odinioară, străzile mai însemnate ale Bucureştilor erau „podite” cu scânduri de lemn. De-a curmezişul străzii erau aşezate, una lângă alta, scândurile late, care erau montate pe nişte bârne denumite „urşi”, menite să le ţină legate între ele la amândouă capetele. O mare problemă o constituia faptul că sub aceste „poduri” se scurgeau atât apele ploilor, cât şi mizeriile deversate de oameni, ceea ce ducea nu numai la o lipsă de confort pentru cei care se plimbau pe ele, cât şi la epidemii dintre cele mai grave. Abia în 1824 s-a renunţat la sistemul „podurilor”, trecându-se la pavarea cu piatră de râu, proces care a inclus şi fostul Pod al Mogoşoaiei. Mai târziu, în preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost pavată cu piatră cubică de granit şi gresie.

„Şi astfel îşi croi Vodă un drum mai drept şi mai scurt spre moşia Măriei Sale. Aceasta s-a petrecut în anul 1692. Podul Mogoşoaiei se deschisese şi deschis a rămas şi va rămâne cât or fi Bucureştii.” - G.I. Ionnescu-Gion

Surse:
„Podul Mogoşoaiei“, Gheorghe Crutzescu, Ed. Meridiane 1986
„Străzi vechi din Bucureştiul de azi“, Alexandru Ofrim, Ed. Humanitas, 2011