Au fost supranumiţi „Beatleşii României” într-o perioadă în care ţara noastră era ţinută departe de tot ce însemna civilizaţie occidentală. Muzica lor a însemnat deopotrivă speranţă, credinţă şi destin. Nu se poate vorbi, de aceea, despre Phoenix la superlativ fără riscul unei tautologii. Asta pentru că Phoenix este echivalentul superlativului în muzica rock românească. Unul dintre cei mai iubiţi componenţi ai formaţiei, Ovidiu Lipan Ţăndărică, a acceptat să acorde, în exclusivitate pentru ziarul „ring”, un interviu care poate fi considerat, trecând peste banalele convenţii, un dialog-eveniment.

Domnule Lipan, ce părere aveţi despre faptul că românii consideră că Phoenix sunt „Beatleşii României”?
Am fost foarte apreciaţi şi suntem foarte iubiţi, dar uneori suntem şi denigraţi. În privinţa asta, ne tragem unii pe alţii în jos. Noi suntem sinucigaşi ca popor. N-o să lăsăm niciodată cultura şi pe cei buni să străbată şi să fie susţinuţi, cum l-au susţinut grecii pe Yannis. Nu îi susţinem pe marii artişti, pe artiştii consacraţi, dimpotrivă! Din cauza asta, de pildă, după concertul pe care l-am avut la Sala Palatului pe 27 noiembrie mi-am făcut mulţi duşmani.

De ce credeţi asta?
Aşa se întâmplă când iese ceva bine. Sunt unii care, cu cât le-a plăcut, cu atât te invidiază şi te urăsc mai mult. Sunt energii pe care, desigur, le auzi, le simţi. Asta e foarte grav ce se întâmplă. Dacă te afli la un nivel mediocru, te lasă în pace. În momentul când urci la alt nivel şi începi să te afirmi şi faci ceva deosebit, care şi place, ăla căruia i-a plăcut te invidiază şi vrea să te termine. Este incredibil ce senzaţie înfiorătoare este asta!

„Parcă eram de pe altă planetă”
Trecând peste aceste animozităţi, se cuvine să amintim că aţi fost unul dintre cei mai precoce toboşari din rockul românesc.
La nouă ani deja băteam la tobe, aveam o trupă la Iaşi. Aveam nişte instrumentişti foarte buni şi sigur că eram foarte pasionat. Numai cu pasiune şi cu dedicaţie totală în ceea ce faci poţi să realizezi asemenea performanţă, plus longevitate, pentru că trebuie să te reinventezi de fiecare dată.

Aţi început cu perioada Roşu şi Negru...
Eu am fost pus în valoare de Roşu şi Negru, de Nancy Brandes, mai ales. El a ţinut foarte mult la mine şi mi-a descoperit talentul la doar 13 ani. La 15 ani şi jumătate am participat la un festival de rock unde am venit cu două tobe mari în Bucureşti, parcă eram de pe altă planetă. Am uimit, şi cred că asta a rămas ca o chestie de uimire. Am fost mai mult decât uimitor la tobe. Eu am nişte solouri şi o tehnică „altfel”, care pe vremea aceea nu se cânta în ţară.

„Pe mine nu m-a adus nimeni nicăieri”
Ce a însemnat pentru dvs. stagiul de la Roşu şi Negru?
A fost o perioadă foarte importantă cu Nancy Brandes, cu care şi acum sunt în relaţii extraordinare. De fiecare dată când vine în ţară sunt primul care il sună. Punem lucruri la cale, diferite evenimente, acum o să punem de-un spectacol. Eu sunt un liant al muzicii rock româneşti. Am avut şansa să cânt cu două formaţii foarte importante, foarte mari, diferite stilistic: la Roşu şi Negru cântam jazz-rock, la Phoenix, tot un rock, dar un etno-rock.

Este corect spus că Nicu Covaci v-a adus la Phoenix? Este adevărat, pe de altă parte, că aţi fost cooptat deoarece aveaţi un ritm mai puternic decât toboşarul precedent, Costin Petrescu?
Nu. Pe mine nu m-a adus nimeni nicăieri. Eu sunt de sine stătător. Nu e vorba de forţă, ci de cultură muzicală. E vorba de ştiinţă, de tehnică, de modul de a cânta. E vorba de multe aici.

„Parcă eram o păpuşă trasă de aţe”
De unde vă vine supranumele de Ţăndărică?
Mă mişcam de parcă eram o păpuşă trasă de aţe. Eram o figură, clar! Eram băgat în priză, aveam o energie debordantă şi asta a făcut ca să dăinuiască talentul. Era o vorbă: „copilul-minune”. Foarte mulţi spuneau că pleacă minunea şi rămâne copilul ăsta. Dar se pare că în timp am avut dorinţa asta de a o lua de la capăt şi de a mă minuna de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară. Este un har de la Dumnezeu.

„Mircea Baniciu nu a ştiut că plecăm”
Apropo de plecarea dvs. în 1977, circula atunci o istorie conform căreia aţi fi avut, ceilalţi membri ai formaţiei, un conflict cu Mircea Baniciu înainte de fuga în Germania. Este adevărat?
Nu, în niciun caz. Conflicte tinereşti, conflicte normale care există în orice trupă au mai fost, dar erau divergenţe fireşti. Mircea Baniciu nu a ştiut că noi plecăm. Nu ştiu dacă au fost şi alte motive, dar eu ştiu că el nu a avut cunoştinţă de plecare. El trebuia să vină să-şi ia banii şi atunci ar fi aflat. Asta pentru că nu a ştiut nimeni până în momentul în care ne-am decis într-o dimineaţă. Nicu Covaci avea deja planul făcut, eu intuiam ceva, i-am şi spus în seara când veneam de la Bucureşti spre Timişoara: „Dacă tot îţi iei instrumentele, hai să facem cumva să ne iei şi pe noi!”. Lucrurile au ieşit cum au ieşit. Restul este subiect de roman.

„Eu am o trăire foarte puternică, am mai spus-o de multe ori. Şi când dorm creierul meu cântă. Sunt 24 din 24 de ore conectat la altceva decât trăim zi de zi.”