Geografia mortii lui Eminescu, 120 de ani dupa

Ce comemorăm, de fapt, noi, românii, pe 15 iunie, adică peste câteva zile: 120 de ani de la moartea pământească a geniului nepereche, Mihail Eminescu, sau tot atâţia ani de la presupusa misterioasă asasinare a celui mai incomod poet şi jurnalist al acestei ţări? Ţuţea ar spune mai simplu: comemorăm TRECEREA ÎN VEŞNICIE A ROMÂNULUI ABSOLUT.

S-a scris mult şi încă se va mai scrie despre moartea lui Eminescu. Poate că nu s-a mers suficient pe urmele ultimilor paşi ai poetului prin Bucureştii sfârşitului de veac XIX. Atunci când Eminescu, sănătos sau bolnav, obosit sau plin de vitalitate, romantic sau profund, visător sau enigmatic, a brăzdat în lung şi-n lat Capitala României. Prin cârciumi şi pe străzi pustii, prin spitale sau prin redacţii de ziare. "Timpul”, mai ales. Ziarul "Timpul”. Un nume predestinat pentru vremea şi vremurile care, în 1889, n-au mai avut răbdare cu "geniul pustiu”. Şi, în curtea unui spital de alienaţi mintal, l-a răpus. Acolo, pe strada Plantelor, pe urmele ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu am fost şi noi ieri. Să identificăm şi să reconturăm, măcar pentru o clipă, geografia morţii lui Eminescu. E drept, la 120 de ani după. După ce Eminescu a murit... de propria-i moarte. O boală despre care, de peste 100 de ani, din cautate raţiuni lăuntrice, încă ne este interzis să vorbim. Pentru că, aşa cum spune profesorul Tudose, boala lui Eminescu avea un diagnostic foarte straniu: NEMURIRE.

„Creierul lui Eminescu? L-au mâncat păsările cerului!”

Pe strada Plantelor, la numărul 9, unde, încă din martie 1989, a fost internat, până la moarte, la sanatoriul doctorului Şuţu, acum sunt cu totul şi cu totul alte clădiri. Locul de sub ele şi de dincolo de ele a rămas însă acelaşi. Locul unde a murit Eminescu. Dincolo de poartă este o curte cu o alee pietruită (pe care probabil a păşit de nenumărate ori poetul) şi un zid (pe care probabil s-a sprijinit Eminescu). Intrând în curte, am vorbit cu o doamnă Maria Muzgociu (fost funcţionar, acum la pensie) extrem de valabilă. Care ne-a relatat câte ceva din spiritul locului, trezind, oarecum, fiorii unui timp... definitiv etern. Maria Muzgociu ne-a dezvăluit: "Aici, se zice că una pe nume Poenaru i-ar fi dat cu o piatră în cap lui Eminescu. Poetul era, se zice, bolnav de sifilis, dar lovitura dată de Poenaru i-ar fi grăbit moartea. Şi după ce a murit i-au scos creierul şi a fost uitat pe un pervaz la soare. Şi l-au mâncat păsările”.

Dosarul medical al unui geniu. Şi strada Plantelor

De 120 de ani ştim că Eminescu a murit în 15 iunie 1889, la şase ani după ce, la o vârstă christică, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis. Pe plăcuţa comemorativă aflată pe imobilul de la nr. 9, din strada Plantelor, scrie altceva. Că a murit...pe 16 iunie 1889. Ciudat! Şi totuşi ar exista o explicaţie (atestată şi de anumite informaţii mai mult sau mai puţin oficiale): autopsia lui Eminescu s-a facut în ziua de 16 iunie 1889, existând şi un raport depus la Academie. Respectivul raport evidenţiază, în ce priveşte examinarea corectă a creierului, că aceasta nu a putut fi făcută întrucât, din cauza neglijenţei, a condiţiilor precare, dar mai ales a căldurii, pur şi simplu, organul cu care marele geniu a gândit şi construit mintal nemuritoarele sale opere s-a distrus înainte de a fi analizat de specialişti. Există legenda că abia la câteva zile de la autopsie creierul lui Eminescu i-a fost trimis tânărului medic de geniu Gheorghe Marinescu spre a-l examina. Mulţi ani mai târziu, prin 1920, savantul Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului nepereche: "Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată căldurii celei mari, probabil că s-a scos prea târziu după moarte... Creierul era, într-adevăr, voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori... Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună...”. Toate acestea, aşa cum ne-a declarat ieri prof. dr. Florin Tudose, sunt semene specifice paraliziei generale progresive, mai precis a unei meningoencefalite cronice difuze de etiologie luetică. Adică sifilis. Boală de care ar fi suferit multe genii. Printre care Nietzsche, Lenin şi, zic unii, chiar Hitler.

Ultimul diagnostic al bolnavului nepereche

Ce putea să găsească şi ce nu mai putea să găsească Marinescu? Ne spune psihiatrul Tudose: „Nu a mai putut să vadă balonarea celulelor, cauzată de inflamaţia specifică. Dar să vorbim despre o altă mitologie? Cea potrvit căreia, vezi Doamne, Eminescu avea creierul foarte mare. Şi creierul lui Lenin a fost enorm. Asta nu înseamnă că o persoană este mai deşteaptă, pentru că greutatea şi volumul creierului nu sunt direct proporţionale cu inteligenţa (...) Sigur că în legătură cu moartea lui Eminescu au existat şi există încă tot felul de legende. Şi de fiecare s-a vorbit cu multă discreţie, cu multă jenă, mai ales în epocă, pentru că avea două boli care erau amândouă considerate ruşinoase atunci: o boală psihică şi presupusa ei provenienţă, sifilisul (...) De Eminescu nu poţi să te atingi. La el nu poţi să dai decât un diagnostic ca la Nietzsche. Eminescu a murit. Şi punct. Sau, la limită, celălalt diagnostic: «Eminescu n-a murit»”. Adică, nu-i aşa, a suferit de nemurire?!

Dimensiune font:

• -
• +

Taguri:

Comentarii:

0

Afisari:

3566 (ultima in 10.06.2009)

Rating:

(2 voturi )

Share:

Mai citeste:

• „Îngeri în America”, la Metropolis
• Atelierul care îţi transformă povestea în teatru