Băsescu sau Geoană, Vadim ori Antonescu sunt doar nişte nume care nu le spun nimic. Nu le promit nimic. Singura lor legătură cu puterea sau opoziţia este o lege, care a fost aliniată la standardele europene. Acasă au familii şi războaie, foame şi cazne. Alte probleme le macină sufletele. În 20 de ani, aproape 17.000 de refugiaţi au ajuns la noi în ţară. Pentru unii dintre ei, "Romanian Dream” este un vis frumos.

În primele 10 luni ale anului, 720 de străini au cerut statut de refugiat în România. Cei mai mulţi sunt din Pakistan, iar în top urmează India şi Irakul. Ascunşi în containere, lihniţi de foame sau pribegind zile întregi prin păduri şi pe drumuri nebătute, marea parte a imigranţilor au plătit să ajungă în sânul Europei, în Germania, Franţa sau Austria. Însă călăuzele i-au abandonat în România şi au dispărut cu toţi banii. Mulţi sunt în tranzit şi şi-au continuat aventura. Alţii au rămas în România şi nu le pare rău. Aici nu sunt împuşcaţi pe stradă, niciun obuz nu sparge tăcerea nopţii, nu sunt torturaţi, nu învaţă să tragă cu arma de la 10 ani, nu li se omoară părinţii sau copiii, nu mor de inaniţie. Au şi haine, nu multe, şi mâncare, nu destulă, şi biserici ori moschei, comunităţi binevoitoare care îi ajută cu bani, medicamente, alimente, îmbrăcăminte, locuri de muncă sau case, ONG-uri şi linişte cât să devină optimişti.

Bani puţini de la stat, dar se descurcă

Ajutorul oferit, în primă instanţă, de statul român este în valoare de 3,5 lei pe zi. În plus, li se asigură cazare gratuită, cursuri de limbă română, acţiuni de integrare socială şi, după ce obţin statutul de refugiat, primesc, timp de şase luni, salariul brut minim pe economie, rambursabil, pentru fiecare membru al familiei. "Este rambursabil cu numele, eu nu am auzit până acum să fi returnat vreunul, însă şi în lege scrie că trebuie înapoiaţi fără să le afecteze puterea financiară de după”, ne-a declarat comisarul Corneliu Vasile, directorul Centrului pentru Refugiaţi din Bucureşti. Cam atât! Cu actele de refugiat, fie indian, fie nigerian au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice român, mai puţin cel al votului.

Fiecare este eroul unei drame. Fiecare are o poveste incredibilă. Am ales două dintre ele, neîntâmplător. Un basarabean din cele patru sate transnistrene ce aparţin de Chişinău şi un armean în vârstă de 38 de ani, care zilele trecute s-a întors din Norvegia unde a suferit operaţia cu numărul...101.

Poliţist în Republica Moldova, refugiat în România

Îi este frică să ne spună numele adevărat, iar de poză nici să nu audă. Speră din tot sufletul ca puterea comunistă să nu revină în Moldova, dar nu se ştie niciodată. Acasă are soţie şi copii. „Am liceul terminat şi locuiesc în unul dintre cele patru sate româneşti din Transnistria ce aparţin de Chişinău. Am fost poliţist timp de nouă ani. În războiul transnistrean am fost rănit, apoi m-am retras acasă. Munceam pământul, am şi un hectar de livadă şi mă gândeam să mă ocup şi de nişte vie. Acum, când cu alegerile, când a fost revolta studenţilor de la Chişinău, i-am spus unui prieten şi vecin, care e cu mine acum aici, să mergem la Chişinău să vedem ce se întâmplă. Am fost filmaţi amândoi şi soţiile s-au trezit cu poliţia la poartă. Noi ne-am întors seara târziu şi eu am primit un telefon de la un fost coleg din poliţie care mi-a spus să plec degrabă de acasă, că până dimineaţă mă saltă comuniştii. Am plecat cu prietenul meu iarăşi la Chişinău, am dormit la naşul meu, apoi la nişte prieteni şi poliţia, mereu în urma noastră. A trebuit să fug în România. Vreau să mă întorc acasă, dar încă nu s-a stabilizat situaţia. Mă rog să dispară comuniştii!”, ne-a povestit refugiatul.

Armean pentru Cartea Recordurilor: 101 operaţii

Cutremurul din 1988 din Armenia l-a prins acasă. Clădirea s-a prăbuşit peste el. După multe ore a fost scos de sub ruine, cu fiare contorsionate străpungându-i tot trupul. Întreaga familie i-a murit în dezastru. De atunci au trecut 21 de ani, dintre care 10 i-a petrecut în România. Zilele trecute, Samvel Sedrakyan s-a întors din Norvegia, după a 101-a intervenţie chirugicală. Fostul preşedinte armean i-a promis multe şi nu a făcut nimic. Astfel că Samvel l-a căutat şi întâlnit după câţiva ani şi i-a bătut obrazul. Pentru asta a fost arestat, iar poliţia i-a mai rupt o claviculă. „Nu e bine în România. Despre Oficiul Român de Imigrări şi despre cei de aici numai cuvinte de bine. Ce ţine de ei fac. Altele sunt problemele. Am handicap de gradul I şi nu primesc decât ajutorul pentru însoţitor, nu şi pensie. Niciun medicament, şi mă costă 1.000 de ei pe lună. Nimic. Să le transmiţi te rog, direct, politicienilor că îi scuip. Pe toţi. Nu mai am ce pierde. Am pierdut totul. Totul. În România, ca să mă opereze trebuie să dau şpagă. Altfel nu se uită la mine. Fără ajutorul comunităţii armenilor eram de mult în pământ. Ar trebui să primesc locuinţă la parter de minimum 20 de mp. Şi altele, nimic”, ne-a mărturist Samvel. Dar râde. Încă e bine. Încă e în viaţă.